[Moroco]

Am ramas in urma...

22 decembrie 1989
Căderea în Europa a celui mai extins criminal regim din istoria omenirii (comunismul) - peste 100.000.000 de victime - ar fi trebuit să fie răscrucea înțelegerii definitive a răului gigantic care irumpe din situarea de orice fel contra naturii (umane).
1989 ar fi trebuit să fie apusul ireversibil al orwellianului „1984”.
A fost doar o eclipsă.
Întrucât diavolul rămâne prezent în istorie și în spatele minții noastre pe care o asaltează neîncetat.
Marxismului i-a succedat neomarxismul, totalitarismului criminal, terorismul intelectual, mare violator în serie pe patul procustian al corectitudinii politice.
Decembrie 1989, prin curajul celor mai frumoși dintre noi, ne-a oferit șansa unei exorcizări și vindecări. Nedorite, detestate de cei ce s-au folosit cinic de moartea unor eroi pentru a se înstăpâni din nou peste noi.
O palmă răsunătoare până azi, dată tuturor oamenilor de bun-simț din istoria României.
Dumnezeu limitează desigur răul, dăruindu-ne iar și iar șansa binelui nostru. Care se lovește de stânca marelui refuz, de ignoranța și prostia care devin păcat, de absența discernământului care nu mai e nici măcar predicat. Pentru că luciditatea îi încurcă pe mulți.
Totul are însă un sens camuflat. Doar necredința și orbirea temporară ne împiedică să-l vedem.
Orbirea maselor cu populism, cu minciuni ieșite inutil la lumină, manipularea abjectă a celor ce între numere de circ vulgar și violent transmit impenitent că „liniștea și civilizația nu ne conduc nicăieri”, deci că opusul lor este soluția, eventual finală,
toate acestea pavează calea spre îngroparea încă mai adâncă a adevărului care ne face liberi și pentru care au murit însângerați, cu ochi mirați deschiși spre cer, oameni tineri, încrezători și buni.
Dumnezeu să-i odihnească!

Fiara rosie nu dispare ci se transforma ca Jana-satana...

Crăciunul
Taina Nașterii pământești a Creatorului Universului. Venirea Lui în lumea noastră pe calea cea mai firească: nașterea ca prunc. Atotputernicul devine ființa plăpândă prin excelență. Prima gură de aer pământesc, primul scâncet, prima privire uimită aruncată în jur.
Lumină din lumină.
Așa s-a aprins în întunericul istoriei omenirii asaltate de Rău „Lumina lumii” și a cunoștinței, a cunoașterii Adevărului.
O taină îmbibată de sens și dragoste. A Celui care „atât de mult a iubit lumea, încât…” a venit ca Om în ea pentru a aprinde un foc. În inima fiecăruia dintre noi.
„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”
Focul adevărului și al dragostei.
O iubire care copleșește până la lacrimi, când, în momente de rară luciditate, realizăm că nu o merităm.
Pentru că noi, fără contenire, trădăm. Atât adevărul, cât și dragostea.
Dar iubirea nu ține cont de asta. Ea (se) dăruiește.
Mângâind, vindecând, mântuind.
„Hristos se naște”. Nu doar s-a născut cândva. În inimile care-i fac loc Celui ce ne-a spus: „Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”. Cuvânt la care refuzăm să ne gândim, pentru că, în lăcomia noastră nebunească, ne stingherește cumplit.
Oaspetele nevăzut, Oaspetele tăcerii, stă la ușă și bate. Ușor.
A-i deschide, înseamnă a ne lăsa ajutați, a ne lăsa pe „mâna Celui care ține orice cădere-a noastră… nesfârșit de blând”.
E doar „Tatăl nostru” care ne caută, cerșind-ne atenția și iubirea. Nu Satrapul din ceruri care ne spionează încruntat și răzbunător, așa cum smintitor mai e încă imaginat și chiar predicat uneori.
Crăciun.
Avem iar șansa de a deschide ochii, de a întoarce capul, de a alege Calea. De a nu rata iar Bucuria întremătoare care nu ia sfârșit odată cu trezirea din beția petrecerii. Aceasta nu se confundă cu Sărbătoarea.
Ce bine-ar fi să n-o ratăm. Încă o dată.

Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria, pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle.
Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil.
Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.
Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima ei.
Evanghelia după Luca, capitolul 2

Iisus se naste (pe 7 ianuarie in Cer, calendaristii tzepuiti si dezbinati de satei si erectici se cearta pe stiluri), Domnul coboara, ingerii canta, magii Il adoara, pastori alearga, iesle o-nconjoara, mari minuni se intamplara... multe bucurii din Cuvant.

Arta de a te compromite răsunător chiar de Crăciun
A crede că reflectezi la cele de sus (ale Cerului) cu capul adânc înfipt în „cele mai de jos ale pământului”.
A da buzna în Evanghelii cu cizmele materialismului dialectic și ateismului științifico-fantastic.
A-ți confunda ignoranța într-un domeniu care include milenii de cultură fondată pe Revelație - recunoscută de toate marile minți ale omenirii - cu o aberantă hermeneutică a celor mai importante texte ale lumii civilizate la care, blocat în limitele rudimentarului pozitivism, nu poți avea acces.
A echivala Revelația care onorează rațiunea umană cu elucubrația care o discreditează.
A-L ironiza pe Dumnezeu fără să percepi ridicolul gigantic al situației și absurdul aproape comic al rățoirii creaturii, libere inclusiv să se facă de râs, în fața Absolutului luat sarcastic la rost că-și permite manifestarea în lumea creată chiar de El.
A introduce sacrileg obscenul în sfera purității care te indispune, a asocia pervers vulgarul anatomo-fiziologic cu dumnezeirea.
A rata iar și iar șansa de a accepta smerit Adevărul care nu ești tu însuți, de a admira Înțelepciunea și Frumusețea care nu te întruchipează, de a face loc Binelui în sfera răului care te luptă cumplit, de a alege surâsul realei inteligențe în locul rânjetului autosuficienței.
A nu rata nicio ocazie de a dovedi că n-ai înțeles nimic din ceea ce contează cu adevărat și de a face paradă grotescă cu acest jenant lucru.
A te rata, eventual până la adânci bătrâneți, dăruite ție pentru a te trezi totuși cândva.

Stim noi la cine bate apropoul... dar nu pun botul la conflict ca sa chichirizez galceava, riposta la riposta excaladand bucuria necuratilor fricosi si blestamaciosi.

Sfârșitul unui an, trecerea unui prag, ne solicită deopotrivă speranța și imaginația.
Imaginația speranței.
Dacă sunt integre, speranța nu e optimism patologic și imaginația nu e fabulație ruptă de realitate.
Ambele ne poartă ascendent și real înainte. Pentru că progresul nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în bine. Restul e doar toxic progresism.
Prima, speranța, presupune ancorarea rațională a încrederii în „Cel ce este”, Cel de la care vine toată mila și îndurarea pe care le prețuiește oricine e conștient de condiția sa morală și nu ignoră prostește o mare întrebare: de ce există ceva mai degrabă decât nimic?
Speranța solicită investirea încrederii în cele nevăzute, reale, nădăjduite. Cum am putea spera la ceea ce se vede, la ceva inexistent sau nedorit?
A doua, imaginația, cel puțin în cazul celui care se crede creștin, ar trebui să-l aibă ca „obiect” privilegiat pe celălat. Imaginația morală. Cea care construiește cu entuziasm rafinate strategii ale facerii binelui pe care ni-l dorim noi înșine.
Putem astfel spera nu doar să parvenim, să strivim și să ne îmbogățim, ci și să ne înnoim, să ne limpezim viața sau să ne înțelepțim. Lăsând în urmă ceea ce ne-a compromis și urâțit îndeajuns. Ceea ce ne-a înrăit, înstrăinat, însingurat.
E nesfârșit loc în noi și în spațiul relației cu ceilalți pentru bine, frumos și adevăr.
De ce le-am alunga și în următorul an?
Care ar fi sensul, presupunând că ar exista unul? Propria cădere sub greutatea ratării?
Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem mai ușor fraza plină de sens a vieții dăruite nouă și, astfel, să împlinim imperativul major al lui Hristos, măcar în Noul An: „Bucurați-vă !”
La mulți ani!

Io ma bucur mereu de Dumnezeu mai ales atunci cand de drag reusesc sa urmez credinta fara sa ma caut stiinta.