[Moroco]

Psalmul tanarului singur,

S-a intins pe spate si l-a luat toropeala, nu dormea ci atipise si motaia auzind si vazand totul ca printre gene, simtea totul pana departe. Il cuprinse placuta si fascinanta iubire de sine, misterioasa ca asia, lasciva si plina de ”istov”, asa ca tanarul razboinic se contopise cu mirosul de iarba din aerul racoros si curat, alungit ca sa-si indrepte spatele, in caldura soarelui, la umbra.

Se apropie de el o tanara foarte frumoasa, ii auzise pasii de departe insa nu se misca si vazand-o printre gene cand intra in campul sau energetic vizual contiua sa se minta si sa-si spuna barfe si despre ea asa cum se obijnuise sa le ”analizeze” pe toate cele din mediu inconjurator, in tacerea de taina a singuratatii sale, pana i se formase ochiul ca un serviciu de stiri si informatii sofisticate.

Ii placu de ea ca o dragoste la prima vedere, ca si cum ii place vanatorului un exemplar de inalta rasa, ravnind sa-si incununeze muzeul trofeelor si exponatelor sale cu minunea perfecta, insa nu o iubea si o mai si ura, ii dorea raul asa ca un imbold venit de la serviciile de securitate care parca ii slujeau patimei sale in care se odihnea la umbra pushtii, sulitei si sabiei sale, respectiv a pumnalului ascutit cu maner de corn pe care il tinea ascuns la cingatoare.

”Nu este bine sa fie omul singur” pentru ca sa nu-si barfeasca lui insusi, asa cum face de obicei in adancul singuratatii iubirii sale de sine insusi, ridicand-se apoi la lupta ca beroii grozavinversiunati, neputand decat sa-si slujeasca puiul de sine, neputincios, salbatic si nebun, care mai vrea si acum sa se joace cu... focul, cutitul, sulitza si sabia, emitand pe guritza grozavii inversate, inversunate, ca sa se arate frumos, necrutzator si crud, personajul de poveste cel mai important, comunicatorul de competentze maxime, eroul micu-mare elberator al patimilor sale, alintat si slujit... sa creasca ”vrednic”, sa-i creasca puterea patimashe, ”fericirea” pierzarii.

Se pare ca stia omul adevarul pacatelor sale mai inainte de a manca din pomul cunostiintei, putandu-se pocai, indrepta si mantui! Deci sarpele l-ar fi mintit ca Dumnezeu nu i-ar fi marturisit adevarul cunostiintei binelui si raului lasandu-l in rusine impreuna cu femeia sa inaintea intregii creatii.

Facerea Femeii din omul aflat in toropeala adanca in care era constient si aducerea ei apoi la om de departe e dovada ca Dumnezeu i-a aratat omului pacatul iubirii sale de sine insusi si al mandriei autobarfei din singuratate, barfe catre sine insusi, respectiv pacatul ipocrismului maxim, trufash, semetz, la intalnirea cu Dumnezeu sau cu femeia, ca fiind sursa tuturor patimilor si nemultumirilor sale, a starii de suferinta si de tristete in care cazuse pana acolo incat nu-si gasise in toata creatia si din toate fapturile nici macar un prieten pe potriva lui, in ciuda faptului ca toate erau frumoase si bune si Cuvantatoare ca si omul.

Dupa ce omul a cazut, toate au tacut si s-a facut liniste in Cer ca sa vorbeasca mai departe doar omul... sa-si poata gasi in liniste chemarea si Cararea promisa.