[CristianR]

Deși aveau într-adevăr rezerve față de Ortodoxie, mare parte din învățătura lor de credință constând tocmai în critica celei ortodoxe, au avut suficientă deschidere încât să meargă cu mine chiar la botez. Discutasem cu ei, le împărtășisem preocupările și căutările mele spirituale, iar lucrurile pe care le descoperisem despre creștinismul originar în catehism, cărți teologice și Filocalie erau diferite de ceea ce respingeau ei în practica populară. Teama lor, în special a mamei, era că aș fi putut alege viața monahală.

Mama citise și ea Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, iar pastorul Wurmbrandt, foarte prezent în unele emisiuni TV din anii '90, care propovăduia un creștinism universal ce dorea să treacă dincolo de delimitările confesionale, era foarte respectat de ei.

Tot în acea vreme am cunoscut-o și pe cea care avea să-mi devină ulterior soție. Era o persoană de o sensibilitate deosebită – care ulterior aveam să constat că are și un revers, aducându-I multă suferință – și, ca atare, capabilă de a atinge profunzimi sufletești inaccesibile în mod obișnuit. Toată înfățișarea ei părea să reflecte această delicatețe sufletească, iar comunicarea noastră a plecat chiar de la fotografiile pe care le făcusem cu ocazia pelerinajului la mânăstirile din Bucovina și a continuat cu discuții pe marginea lecturilor spirituale, descoperindu-l împreună pe Părintele Stăniloae, îndeosebi în scrierile și interviurile sale care-L revelau pe Dumnezeu ca Iubire, cu priceperea sa nemaiîntâlnită de a transpune relația din sânul Sfintei Treimi în relațiile din familia “treimică” umană (soț-soție-copii).

Așa încât, o covârșitoare influență asupra vieții duhovnicești a avut-o însăși căsătoria, pe care o vedeam ca pe o oportunitate foarte concretă – un mod de întrupare a iubirii – de a pune în practică credința și iubirea din cărți, de a te supune încercărilor mai curând decât a rămâne spectator la propria viață, de a te arunca în apă cu noțiuni doar teoretice despre înot, dar cu nădejdea că Dumnezeu va găsi modalități de a te învăța ori de a te scoate atunci când te vei scufunda.

Lucrurile aveau să devină complicate destul de curând, treptat descoperind fiecare că năzuințele unuia nu se suprapuneau total, că trebuia să ne acomodăm fiecare la nevoile celuilalt, să învățăm și să renunțăm.

Parcursul duhovnicesc, prin urmare, a fost nu doar influențat, ci pur și simplu împletit al unuia cu al celuilalt, și cu siguranță diferit decât dacă am fi rămas singuri. O mare ispită în căsnicie este să dai vina pe celălalt pentru nerealizările personale, însă când gândești la rece, îți dai seama că singur ai fi realizat și mai puțin, iar renunțările pe care le-ai făcut de dragul celuilalt sunt cu siguranță de preferat ratărilor de care ai fi fost singur responsabil.

Poate sunt prea vag, însă, deși cred că mărturiile din viața noastră pot fi de folos altora, nu vreau să intru în amănunte prea personale.