Sporirea in dragostea de Dumnezeu este si sporire in modul in care se hraneste Dumnezeu. El Se hraneste daruindu-Se noua. Cat omul robeste patimilor, nu Il poate iubi cu adevarat pe Dumnezeu si astfel, ajunge sa creada ca si Dumnezeu are trebuinta de hrana asemenea lui. Dar cand mintea nu va mai fi risipita in patimi, omul se va curati si va cunoste ca Dumnezeu nu are trebuinta de nimic, vrea doar ca noi sa fim asemenea Lui.
|