[CristianR]

Îmi amintesc de un răspuns dat de Sf. Isaac Sirul la întrebarea asta, care a fost aproximativ următorul: Să facă milostenie după puterile lor, să păstreze căsătoria curată, să-și crească copiii în credință.

Cred că slujirea lui Dumnezeu începe cu a înțelege care este voia Lui – la modul general și personal. Știu că sunt dator să mă port cu semenii mei potrivit dragostei pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre ei, cu bucurie, cu milă, cu iertare și îngăduință – după caz.

Mai specific, dacă ai familie, ea este preocuparea principală, locul în care poți să exersezi concret dragostea, jertfa, iertarea, dar și să devii un om mai bun, pentru că în ochii soției și copiilor îți vei putea vedea greșelile, slăbiciunile, neputințele, limitele. Și te vei simți dator să le depășești, să crești. Însă trebuie mereu să păstrezi ca reper al binelui Evanghelia, cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, pentru că altfel riști să te afunzi în lume căutând să le faci pe plac celor pe care-i iubești.

Prin Evanghelie și o viețuire activă în Biserică, te deschizi și către ceilalți - prieteni, vecini, colegi, oameni cu diverse nevoi; nu rămâi izolat în 'raiul' pe care poate ai avut șansa să-l poți construi în familie.

Ca să știi ce ai de făcut, ce așteaptă Dumnezeu de la tine, cred că trebuie să-ți pui întrebarea cu privire la împrejurările concrete de viață în care te afli: Ce pot oferi Lui Dumnezeu și oamenilor în locul în care mă aflu, cu priceperea/talentele pe care le am, singur ori în familie?

Pe lângă familie, sigur că și profesia ar trebui să constituie o oportunitate de lucrare a talanților. Mai întâi, ea ar trebui aleasă în acest sens, după talanții pe care ți i-ai descoperit în prealabil, care pot fi mai puțini sau mai mulți, însă toți pot fi activați într-o inimă care vibrează pentru Dumnezeu și pentru oameni. Și așa ajung la părerea că prima condiție pentru a-ți putea lucra talanții este să ai dragoste. Dar ce te faci dacă nu ai, ori este prea puțină (întotdeauna e prea puțină)? Cum dragostea nu stă în puterea noastră, fiind dar de Sus, nu ne rămâne decât să o cerem de la Dumnezeu, partea noastră fiind pregătirea receptaculului, curățirea vasului, a inimii, ca să o putem primi.

Pe de altă parte, dacă ești singur, cred că și durerea singurătății poate fi folosită ca un catalizator pentru o rugăciune mai intensă, pentru o mai mare fervoare în studierea celor sfinte ori pentru o dedicare totală unei cauze în care crezi, cum ar fi ajutorarea celor în nevoi, de preferat într-o formă organizată, pentru că singur nu poți face mare lucru. În general, cred că orice durere poate fi umplută cu sens și făcută roditoare, dacă o închini lui Dumnezeu.

P.S. Iertare pentru întârzierea răspunsului și totodată mulțumiri pentru întrebările tale, care mă silesc să mă întorc de fiecare dată mai în adâncul inimii, răscolindu-l adesea și nelăsându-l în amorțire.