[CristianR]

În prealabil postat de Mihailc

Cum prevenim și cum combatem deznădejdea/depresia existențială (căderea în ispita lipsei de sens a ființării). De ce până și credincioșii cei mai pasionați de Hristos ajung uneori să escaladeze culmile disperării?

Asta-i una dintre cele mai grele întrebări pe care mi le-ai adresat, iar răspunsul nu poate fi facil. De altfel, în general stau mai bine cu întrebările decât cu răspunsurile, cu atât mai mult cu cât cred că omul este o ființă interogativă, în timp ce la Dumnezeu poate fi aflat răspuns la toate. Prin urmare, ar trebui să vedem ce răspuns dă El interogațiilor, neliniștilor noastre.

La întrebarea pe care o lansezi acum, știm bine ce i-a răspuns Dumnezeu Sfântului Siluan Athonitul: "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!" El era, precum spui, unul dintre oamenii cei mai pasionați de Hristos, însă traseul duhovnicesc nu i-a fost lin, ci o luptă permanentă, cu nevoințe, rugăciune – răsplătite cu mari bucurii duhovnicești, când Îl simțea pe Hristos foarte aproape, când Duhul Sfânt îi umplea inima dându-i o bucurie de nedescris; dar și cu sfâșietoare pierderi ale harului, perioade de deznădejde resimțite ca iad sufletesc.

Cred că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos într-un astfel de moment înseamnă: "Eu sunt cu tine chiar și când nu Mă simți, când deznădejdea iadului îți chinuie sufletul. Eu, care am cunoscut Iadul, chinurile lui, nu te las singur nici aici, deci nu deznădăjdui, chiar dacă te simți părăsit și pustiu!"

Cred, deci, că aici ar putea fi găsit un răspuns: Cunoașterea și părtășia cu Hristos în această viață nu este numai în har, ci și în cele mai insuportabile dureri - și sufletești, dar și trupești - în crucea fiecăruia dintre noi și chiar în moarte. El le-a asumat pe toate și este prezent în toate. Trecem prin ele, dar nu singuri. Din toate ne va scoate, întinzându-ne și nouă mâna, la fel de repede cum i-a întins-o lui Petru ca să-l scoată din apa îndoielii.

Cred că această depresie existențială este și o expresie a singurătății, simțim că ea mușcă din noi atunci când suntem în afara unei relații iubitoare, de orice fel ar fi ea. Cei care se avântă pe cele mai înalte culmi ale credinței, dorind să urce cât mai rapid spre Hristos, au parte și de cele mai grele furtuni, prăbușiri în gol, lovituri. Ei se avântă în viață singuri, renunțând la toate și toți, cu speranța că iubirea de Hristos le va hrăni permanent sufletul. Dar, cum am văzut la Sf. Siluan, omul nu poate rămâne permanent în har.

Însă cei care nu sunt meniți dedicării totale lui Hristos în singurătate, cred că se pot izbăvi de această durere insuportabilă a deznădejdii dacă-și deschid inima către nevoile și durerile altora, pentru că știm că și acolo poate fi găsit Hristos. Să te faci părtaș suferinței altuia, ajutându-l să-și ducă crucea, este o bună modalitate de a uita de a ta proprie. Ba chiar de vindecare și de câștigare a seninătății și bucuriei.