[CristianR]

Probabil înțelesul expresiei este polivalent, dar ideea esențială cred că este continuitatea. Duminica marchează începutul săptămânii cu o perpetuă închinare a vieții proprii lui Dumnezeu și, dacă participăm cu luare-aminte, dacă ne lăsăm inimile pătrunse de cuvintele Liturghiei, înțelegem că a fi cu Dumnezeu doar două ore pe săptămână nu înseamnă a fi cu adevărat credincios.

Către finalul Liturghiei ne rugăm ca "pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!"
Sunt încredințat că unii dintre noi iau în serios această asumare de care ne amintim săptămânal, făcând tot posibilul să-și pună viețile în acord cu voia lui Dumnezeu, așa cum o cunoaștem din Evanghelii, din alte scrieri sfinte, din rugăciune personală uneori, din sfatul duhovnicului și al altor creștini mai înțelepți ca noi.

Nu știu dacă este posibilă o continuitate neîntreruptă – Pleșu spunea că omul nu este capabil de iubire neîntreruptă, motiv pentru care doar cei care se dedică iubirii Lui Dumnezeu pot experia continuitatea, și aceasta din partea Lui, nu a omului; dar se poate înainta către ea cu siguranță, iar cel mai mare ajutor în acest sens cred că este rugăciunea inimii, care știm că ajunge să fie chiar neîntreruptă la mulți dintre cei consecvenți. Mitropolitul Kalistos Ware spunea că obișnuința cu această rugăciune i-a adus o conștiință a permanentei prezențe a lui Hristos. Cred că niciun credincios nu poate dori mai mult de atât. Odată ajuns la acea conștiință – și chiar simțire a prezenței divine, în iubire – viața ta nu poate fi decât total dăruită lui Hristos.

Tot în sensul ăsta, al continuării Liturghiei în propria viață, un program de lecturi și rugăciuni zilnice, cu mătănii și ce ne mai recomandă duhonvincul, ca și participarea mai deasă la celelalte slujbe ale Bisericii sunt, cu siguranță, un bun exercițiu pentru sănătatea inimii duhovnicești.

În felul ăsta cred că dobândim o mai mare deschidere și față de semenii noștri, apropiați ori oameni cu diverse dureri, nevoi, neputințe – nu vom putea trece indiferenți pe lângă ei nepăsători –, iar dacă ne vom implica în viețile lor atunci când e nevoie, vom simți și mai mult, prin aceste împrejurări concrete de viață, că starea propriei noastre inimi se schimbă în bine. A noastră, dar și a lor.

Revenind, consider nu doar că "liturghia după Liturghie" este posibilă, dar că fără această continuare în viața proprie, nu suntem cu adevărat creștini, ci doar ne amăgim că suntem, motiv pentru care pe drept ne acuză de ipocrizie cei care văd că ne mulțumim doar să ne prezentăm duminica la biserică.