[Grigorie]

12. Dar, zice Sanctitatea Sa ( fila 8, r. 12 ), Domnul a spus lui Petru ( Luca 22, 32 ) : Eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu piara credinta ta; si tu oarecand intorcandu-te, intareste pe fratii tai. Rugaciunea Domnului nostru s-a facut pentru cuvantul ca satana incercase sa tulbure credinta tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a ingaduit numai pentru Petru, si aceasta mai cu seama pentru ca graise cuvinte de iubire de sine si se indreptatea pe sine mai presus de ceilalti ( Mat. 26, 33 ) : Daca toti se vor sminti intru tine, eu niciodata nu ma voi sminti. Dar aceasta ingaduinta a fost trecatoare. A inceput a se blestema si a se jura ca: Nu stiu pe omul acesta. Iata cat de slaba este firea omeneasca lasata in voia ei. Duhul este osarduitor, dar trupul neputincios ( Mat. 26, 41 ) . Trecatoare, am zis, pentru ca, venindu-si iarasi in sine, prin intoarcerea in pocainta, sa intareasca si mai mult pe fratii sai in Acela pentru Care ei nici si-au calcat juramantul, nici s-au lepadat. O, intelepte judecati ale lui Dumnezeu! Cat de dumnezeiasca si tainica a fost cea din urma noapte pe pamant a Mantuitorului nostru! Ci credem ca Cina cea sfanta se savarseste si astazi in fiecare zi – aceasta faceti intru pomenirea mea ( Luca 22, 19 ) . Si de cate ori veti manca painea aceasta, si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni ( 1 Cor. 11, 26 ) . Dragostea frateasca, cea cu atata grija poruncita noua de catre Invatatorul nostru de obste, zicand: Intru aceasta vor cunoaste toti ca ai mei ucenici sunteti, de veti avea dragoste intre voi ( Ioan 13, 35 ) , al careia zapis si pecete Papii le-au sfasiat primii, aparand si primind eretice innoiri, potrivnice celor binevestite noua si intarite de catre Dascalii si Parintii nostri de obste, insasi aceasta dragoste, zicem, lucreaza si astazi cu tarie in sufletul popoarelor crestine si indeosebi al celor ce le carmuiesc. Caci marturisim cu tarie in fata lui Dumnezeu si a oamenilor ca rugaciunea Mantuitorului nostru ( fila 7, r. 43 ) catre Dumnezeu si Tatal Sau pentru dragostea de obste si unirea crestinilor in Una Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, in care si credem, ca sa fie una, precum noi una suntem ( Ioan 17, 22 ) , lucreaza si in noi nu mai putin decat in Sanctitatea Sa, si aici dorinta si osardia noastra frateasca intalnesc pe ale Sanctitatii Sale, cu aceasta singura deosebire, ca in noi lucreaza sub cuvant de a se pastra intreg si neatins dumnezeiescul Crez cel neprihanit si desavarsit al Credintei Crestinesti, dupa glasuirea evanghelica si hotararile celor Sapte Sfinte Sinoade a toata lumea, si dupa invatatura Bisericii Sobornicesti celei de totdeauna; iar in Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea si intarirea stapanirii si dregatoriei celor care sed pe Scaunul Apostolic si a noii lor invataturi. Iata in scurt capitolul intregii deosebiri si neintelegeri dintre noi si aceia, si zidul cel din mijloc al despartirii, care nadajduim ca, prin impreuna-lucrarea vestitei intelepciuni a Sanctitatii Sale, se va ridica din mijloc in zilele noastre, dupa cum ne-a fagaduit Dumnezeu ( Ioan 10, 16 ) : Si alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea mi se cade a le aduce, si glasul meu vor auzi.
Fie spusa acum si cea de-a treia. Caci de socotim, dupa cuvintele Sanctitatii Sale, ca rugaciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea sa se lepede si sa-si calce juramantul, ar fi ramas legata si unita cu Scaunul lui Petru, si ca ar trece in putere catre cei ce sed in timp pe el, desi, cum s-a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne intari in aceasta parere (dupa cum aflam din pilda Fericitului Petru insusi, din Scriptura, inca si dupa pogorarea Sfantului Duh), ne incredintam totusi din cuvintele Domnului nostru ca va veni vremea cand aceasta dumnezeiasca rugaciune, cea pentru lepadarea lui Petru, ca sa nu piara pana in sfarsit credinta lui, va lucra si asupra vreunuia dintre urmasii Scaunului sau, care va si plange cu amar precum acela, si intorcandu-se oarecand, ne va intari si mai mult pe noi, fratii lui, in Marturisirea Ortodoxa care din stramosi o tinem. Si dea Dumnezeu ca acest adevarat urmas al lui Petru sa fie Sanctitatea Sa! Si ce oare ne impiedica sa adaugam la aceasta umila rugaminte a noastra si curatul nostru Sfat din inima in numele Sfintei Biserici Sobornicesti? Nu indraznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile sa se faca "fara nici o zabava", ci zicem fara graba, cu multa chibzuinta, si inca, de va fi trebuinta, cu sfatul Episcopilor, Teologilor si Dascalilor celor mai intelepti, mai evlaviosi, mai iubitori de adevar si nepartinitori, de care destui au astazi, dupa dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.

13. Zice Sanctitatea Sa ca Episcopul de Lugdunum, Sfantul Irineu, scrie in lauda Bisericii Romane: Toata Biserica, adica credinciosii de pretutindenea, sunt indatorati a se duce catre aceasta Biserica, din pricina intaietatii ei, Biserica in care s-a tinut intru totul de catre credinciosii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Desi acest sfant zice cu totul altceva decat cred cei de la Vatican, le lasam intelesul si talcuirea cea dupa bunul lor plac si zicem: Cine tagaduieste ca vechea Biserica Romana era Apostolica si Ortodoxa? Ci nimeni intre noi nu va pregeta a o numi si pilda de Ortodoxie. Inca vom si adaugi, spre mai marea ei lauda, si locul de la istoricul Sozomen ( Ist. Bis. III, 12 ) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul in care, pana la un timp, a putut a-si pazi Ortodoxia ce-i laudam: "Caci indeobste Biserica cea din tot Apusul, curat carmuindu-se de dogmele Parintilor, a fost ferita de cearta si de ratacirile ei". Oare cine dintre Parinti sau dintre noi insine ar fi tagaduit intaietatea ei canonica in insiruirea Ierarhiei, atata vreme cat s-a carmuit curat de dogmele Parintilor, tinandu-se de limpedea randuiala a Scripturii si a Sfintelor Sinoade? Acum insa nu mai aflam pastrata in ea nici dogma Fericitei Treimi, dupa Crezul dumnezeiestilor Parinti adunati intai la Niceea si al doilea la Constantinopol, care l-au marturisit si intarit celelalte cinci Sinoade a toata lumea, si sub atatea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie si cu o cirta, ca pe unii ce s-ar face nimicitorii lui; nici aflam forma cea apostoleasca a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taina savarsitor asupra sfintelor, ci vedem in ea si dumnezeiescul Pahar socotit – sa nu fie! – ca o bautura de prisos, si altele multe, necunoscute nu doar sfintilor nostri Parinti, care au fost totdeauna sobornicesc si negreselnic canon si dreptar al Ortodoxiei, precum si Sanctitatea Sa invata, cinstind adevarul (Fila 6), dar si vechilor sfinti Parinti ai Apusului. Dar inca si aceasta intaietate, pentru care se lupta acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au facut si inaintasii sai, s-a preschimbat dintr-un semn fratesc si privilegiu ierarhic, in stapaneasca hegemonie. Ce trebuie dar sa credem despre predaniile ei nescrise, daca cele scrise au suferit asa prefacere si schimbare in rau? Sau cine este atat de indraznet si de increzator in vrednicia Scaunului Apostolic, incat sa cuteze a zice ca de ar trai din nou cel intru sfinti Parintele nostru Irineu si ar vedea-o astazi rupta de vechea si cea dintru inceput invatatura apostoleasca in atatea dintre cele mai de capetenie si sobornicesti hotarari ale Crestinatatii, nu s-ar impotrivi el cel dintai la innoirile si la cele de sine asezaminte ale Bisericii Romane celei pe drept laudate atunci, ca una ce se carmuieste curat de dogmele Parintilor? Daca ar vedea, de pilda, cum Biserica Romana nu numai ca inlatura din canonul ei liturgic, dupa insuflarea scolasticilor, stravechea si apostolica chemare a Duhului celui de taina Sfintitor, si ca stramba slujba in chip vrednic de plans in partea ei cea mai de capetenie, dar si sarguieste cu indaratnicie ca sa o scoata si din Liturghia celorlalte Obsti Crestinesti – cu defaimare graind Sanctitatea Sa despre aceasta, in chip asa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se lauda, ca "s-a strecurat dupa schisma" (fila 11, r. 11) – cate n-ar zice despre aceasta innoire dumnezeiescul Parinte? El care ne incredinteaza (Cartea a IV-a, cap. 34) ca "painea cea din pamant, primind si poftirea lui Dumnezeu, nu mai este painea de obste" s.c.l., intelegand prin "poftire" (εκκλησις) chemarea (επικλησις). Faptul ca Irineu crede ca prin ea se savarseste Taina Jertfei este insemnat in chip deosebit chiar si de catre Franciscus Feu-Ardentius, din cinul calugarilor papistasi zisi Minoriti, care la 1639 a scos scrierile sfantului cu scolii, si care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) ca Irineu invata "ca painea si Paharul amestecat, prin cuvintele chemarii se fac adevaratul Trup si Sange al lui Hristos". Iar de ar auzi despre vicariatul si dreptul de eretocrit a Papei, cate nu ar zice el, care si pentru o mica si aproape neinsemnata pricina pentru praznuirea Pastilor ( Eusebie, Ist. Bis. V, 26 ) , s-a impotrivit cu asa cutezare si biruinta silniciei Papei Victor in Biserica cea sloboda a lui Hristos? Astfel ca chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru intaietatea Bisericii Romane arata ca vrednicia ei nu este una stapaneasca, si nici de plangere, cum n-a avut-o vreodata nici insusi Fericitul Petru, ci un privilegiu fratesc in Biserica Soborniceasca si o cinstire aratata Papilor pentru faima si intaietatea Cetatii. Tot asa si Sinodul al IV-lea a toata lumea – pentru a pastra insiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceste asezata de Sinodul al III-lea a toata lumea ( Can. 8 ) , urmand Sinodului al II-lea a toata lumea ( Can. 3 ) , care si el urma celui Dintai ( Can. 6 ) , ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a aratat in acest chip temeiul acesteia: "Parintii dupa dreptate i-au dat intaietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru ca Cetatea aceea era cetate imparateasca" ( Can. 28 ) , nespunand nimic despre singura stapanire a Papei asupra apostoliei lui Petru, si inca mai putin despre vicariatul Episcopilor Romei si despre Pastoria universala. Iar o asemenea tacere adanca asupra unor asa de mari privilegii – si nu numai aceasta, ci si temeiul aratat al intaietatii, adica nu Paste oile mele, nici Pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei si insusirea de Cetate Imparateasca, si acestea nu de la Domnul, ci de la Parinti – va parea, suntem incredintati, lucru greu de inteles Sanctitatii Sale, care cugeta altfel despre intaietatea sa ( fila 8, r. 16 ) , cu-atat mai mult cu cat el insusi, cum vom vedea, tine in mare cinste sus-zisa marturie a Sinodului al IV-lea a toata lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului sau, si cu cat Sfantul Grigorie Dialogul, numit si cel Mare ( Cartea I, Ep. 25 ) , obisnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toata lumea] ca fiind cele patru Evanghelii si piatra cu patru fete, pe care s-a zidit Biserica Soborniceasca.

14. Zice Sanctitatea Sa ( fila 10, r. 12 ) ca certandu-se Corintenii, au facut aratare catre Clement, Papa al Romei, care judecand pricina, le-a scris, iar ei asa de mult au imbratisat hotararea lui, incat o citeau si in Biserici. Dar aceasta este prea slaba intarire a stapaniei papistasesti in casa lui Dumnezeu. Caci atunci, fiind Roma miezul ocarmuirii si Cetate de scaun, in care salasluiau imparatii, se cadea ca orice pricina de oarecare insemnatate, cum arata istoria a fi fost cea a Corintenilor, sa se hotarasca acolo, mai ales cand una din partile aflate in neintelegere cerea ajutor din afara, cum se intampla si pana astazi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, in pricini neobisnuite si cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindca este in cetatea de scaun a Imparatiei, si inca pentru sobornicele sale intaietati. Si daca impreuna-lucrarea frateasca va indrepta cea ce este de indreptat, bine! Dar de nu, se vesteste lucrul si Carmuirii, dupa randuiala. Dar aceasta intelegere frateasca in credinta Crestineasca nu se negutatoreste prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta raspunsul nostru si pentru pildele de frateasca si cuvenita sprijinire a intaietatii Episcopilor Romei, Iuliu si Inochentie, aratate de sfintii Atanasie cel Mare si Ioan Gura de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa ( fila 9 r. 6, 17 ) , pentru care urmasii acelora cauta acum a ne rasplati prin masluirea dumnezeiescului Crez, desi Iuliu insusi s-a pornit atunci impotriva unora pentru ca "tulbura Bisericile, nestaruind in invatatura de la Niceea" ( Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7 ) , amenintandu-i cu scoaterea din Biserica "de nu vor inceta cu innoirile."
Trebuie inca spus in pricina Corintenilor, ca fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat si cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, catre care si se cadea sa se indrepte in chip canonic. Nu vedem dar in acestea nimic neobisnuit, nici vreo dovada a puterii tiranice a Papei in Biserica cea sloboda a lui Dumnezeu.