[Andrew]

Țarul a observat acest lucru și a încetat întrebările, însă a dorit să capete binecuvântare de la părintele Teodor. „Eu sunt un monah necălugărit – a spus schimnicul smerit – sunt un simplu mujic”. Împăratul și-a luat rămas bun în chip prietenos și a plecat mai departe la drum.

În perioada în care a stat la mănăstirea Alexandro-Svirsk, cuviosul Leonid a ieșit uneori cu treburi în Petersburg și din povestirile despre călătoriile sale în capitală se poate vedea că și atunci era un adevărat schimnic clarvăzător, înzestrat cu multe daruri duhovnicești. El mergea în vizită la o fiică duhovnicească pe care a izbăvit-o de rătăcirea sufletească din urma facerii de farmece.

Odată, schimnicul a venit la ea și i-a cerut să se mute numaidecât în noul ei apartament care îi fusese oferit și pe care îl refuzase. Și a izbutit să o convingă. În timpul nopții a pătruns în vechiul ei apartament fostul servitor cu scopul de a o jefui și de a o ucide. Ulterior s-a descoperit intenția lui.

După ce marele schimnic Teodor a murit, cuviosul Leonid nu a plecat imediat la Schitul Optina, unde îl chemaseră episcopul Filaret Kalujski și cuviosul Moisei – starețul obștii. La început l-au ținut în mănăstirea Alexandro-Svirsk, apoi a viețuit câtva timp la Schitul Ploșceansk, unde se afla cuviosul Macarie – viitorul său ajutor din timpul stăreției la Schitul Optina și succesorul său neîntârziat.

În sfârșit, a ajuns la Schitul Optina în anul 1829 întemeietorul ocârmuirii duhovnicești renumite – al acelei școli duhovnicești din care a ieșit toată pleiada stareților următori. Meritul cuviosului Leonid nu se limitează doar la întemeierea stăreției, ci este nemăsurat mai ales pentru faptul că el a dat acel impuls, care a însuflețit generațiile următoare de stareți în decursul a 100 ani, până la sfârșitul vieții și înfloririi vestitului Schit de la Optina.