[Andrew]

Marii stareți Macarie și Ambrozie au fost ucenicii lui. Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârșitul zilelor. Era mare de statură, chipeș, iar în tinerețe avea o forță neobișnuită, pe care a avut-o până la bătrânețe, fără să aibă grație și armonie în mișcări.

Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste și milă față de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice și năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obișnuit, deoarece el a atins acea înălțime duhovnicească și se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu.

În locul discuțiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului și îi dădea ca să-și cunoască și să-și simtă nedreptatea și în acest fel, cu tăișul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Și ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăință celui credincios. Schimnicul știa prin ce metodă să își atingă zelul.

Iată un exemplu: Nu departe de Optina trăia un moșier care se lăuda că, atunci când se uită la starețul Leonid îl vede pe deplin. Acest moșier era înalt și gras. Odată a venit la stareț iar la acesta erau mulți vizitatori.

Cuviosul avea un obicei: când vroia să își formeze o impresie deosebită despre cineva, își acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Așa a procedat când a venit acest moșier și a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie și la Sfânta Împărtășanie”.