Simt nevoia să mai adaug ceva, și anume despre riscul unei interiorizări individualiste, al izolării "în lumea mea" lăuntrică. Modelul, în toate, este Hristos, Chipul după care am fost și noi făcuți. Știm din Evanghelii că obișnuia să se retragă uneori, pentru rugăciune și post, apoi venea din nou între oameni, față de care-Și manifesta dragostea, mila, purtarea de grijă.
Către o lucrare cumva similară trebuie să ne ducă și pe noi rugăciunea: să ne deschidă inima mai mult către semeni, să-i iubim mai curat, să fim mai receptivi la nevoile și durerile lor, să devenim mai îngăduitori cu slăbiciunile/păcatele lor. Să-i vedem mai în lumină, să descoperim chipul lui Hristos din fiecare.
În plus, să nu ne limităm doar la rugăciune, ci să dorim deplinătatea vieții duhovnicești. Cercetarea deasă a cugetului (în fiecare seară, ori cu prilejul rugăciunilor specifice), spovedania deasă la un duhovnic care chiar este preocupat de viața duhovnicească a fiilor săi duhovnicești, împărtășania, participarea la rugăciunile comune (mai ales Liturghia), pentru a ne afla în mărturisire comună cu frații noștri de credință – într-un cuvânt, o viață vie în Biserică.
Adăugând la asta și citirile din cărțile duhovnicești, treptat vom ajunge ca cea mai mare parte a timpului gândul nostru să se simtă tras către Dumnezeu. Acolo unde-ți este gândul îți este și inima, iar dacă inima e sus... acolo e toată ființa ta. Poate în felul ăsta vom ajunge cândva să și trăim ceea ce repetăm la Liturghie: "... toată viața noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm!"
Toate astea vor aprinde cu siguranță inima pentru rugăciune, care ne va deveni ca aerul, nu vom mai putea trăi fără ea. De altfel, fără ea chiar suntem morți, fără să o știm, pentru că mortul nu are simțire, nu poate ști că e mort. Numai când înviezi poți constata – și plânge – cât de mort ai fost până atunci.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
|