[Moroco]

Te apropii de Dumnezeu (Sf. Treime, Psf.Maria, sfintii mai mari sau mai mici) si nu poti sa nu-I faci rau. Ii faci rau pentru ca-i faci rau. Iar si iar ii faci rau ca-i faci rau. Te nemultumeste caderea ta, neputinta ta, inevitabilul repetitiv recidivant, te revolti, te infurii, trufesti si vrei sa scapi dandu-te tu victima desi tu esti facatorul de rele, tu Ii faci rau. Dai vina pe Dumnezeu, ca din cauza Lui o patesti, Il acuzi, si vrei sa scapi insa in loc sa vrei sa scapi de raul pe care-l faci tu Lui tu dai sa scapi de Dumnezeu, ca asa ”rezolvi” tu mai simplu problema, in mod gresit. Si tot lovind in Dumnezeu ajungi clar o victima, calaul devine victima si ce poate sa faca, deznadajduind pentru pile si privilegii vrea sa scape de pierzanie, de umilinta de a fi pierdut competitia si atunci ca sa acopere, sa nu se stie, sa musamalizeze vrea sa ucida victimele si martorii. Loveste sa ucida victimele si martorii in fel si chip si continua cearta de nu se mai opreste insa si el e victima asa ca se pune sa se ucida si pe el insusi ca victima si martor, vrea sa se eutanasieze de parca ar milui si ar asculta, vrea sa nu se mai sufere, vrea sa se termine odata totul stiind ca victimele-s vinovate, mai ales alea mustrate de Dumnezeu. Si iata asa, dupa o ispita din asta dureroasa, cruda, in care omul se omoara lasandu-se abea viu, analizeaza si simtindu-se amenintat cu moartea se supara pe Dumnezeu si de fiecare data cand se reintalneste cu Dumnezeu da sa fuga sau sa repete procedeeul, sirul de evenimente tragice, neputincioase, nemultumire, furie, trufie si razbunare criminala acuzandu-L pe Dumnezeu si scapandu-se pe sine dupa care urand si luptand cu cruzime ca ucigasii platiti din armata, ca robotii ce indeplinesc orice sarcina grea si rea, ajunge si la sine si cu cruzime se razbuna mereu pe sine insusi ca sa omoare victima si toate victimele si martorii parandu-i rau ca-si pierde mandria, slava si vrednicia iubirii de sine, aprecierile oamenilor si de aia simte remuscari grave si devine pesimist, trist, depresiv si nicdecum pentru durerile si ranile facute altora sau lui ca fiinta crestina ci doar pentru ca si-a pierdut imaginea de mare berou, de cel mai mare si mai tare din parcare, ca s-a umilit si rushinat prin aceasta cadere in dizgratia oamenilor si atunci iar Il invinovateste pentru umilinta tot pe Dumnezeu si pe nevinovati socotindu-se si scotzandu-se mereu pe sine victima... vrednica. Pe scurt calea pierzarii e scurta si simpla, neascultare, nerabdare, nemultumire, mitomanie, adevar smintit, fricuraj smintit, furie inversata, acuzare gresita, trufie si razbunare pripita, musamalizare prin uciderea victimelor si martorilor pentru bani murdari, pile si privilegii, comoditati si pentru propria voire pentru care, dorind s-o faca cu ambitie si libertate incapatzanata pana la capat, omul vede invers smintind adevarul si fricurajul mituindu-se ca grozavii ce se corup pana acolo incat marturiseste ca raul e bine si binele e rau incat sminteala asta ii intra in miez, in minte in inima, in obicei, in existenta, in somn, in suflet si o crede omul devenindu-i un fel de a fi si asa se comporta urat fugind mereu de Dumnezeu ca de un rau... traind intro cadere, intr-o tradare taratoare, intr-o ispita pacatoasa a iadului de parca s-ar afla pe tobogang atrasa si dus in starea cea rea si dureroasa, vicleana si desfranata, amagind, inseland si tradand in ascuns, fiind in tradare taratoare si ascunzandu-se ca fatarnicii si ipocritii de ceilalti si de Dumnezeu, stare intunecata trista si periculoasa, la limita exploziei, stand acolo mic si speriat, nelinistit, sau mare si ingamfat in prostie gata sa pleznesti si sa te detonezi, nebunie care te tareste dospind in acest aluat al ispitei pierzarii si deznadejdii, a smintelii pacii si odihnei incat parca ai avea ”pacea” si ”scaparea” celui pierdut care in mod evident e omul rupt de Dumnezeu si la orice intalnire Ii face rau de fiecare data, neputand sa nu-I faca rau si neputandu-se orpi pana omoara victimele si martorii, printre care se afla si el insusi.

Deci nu trebuie uitat ca la intalnirea cu Dumnezeu sau cu sfintii tu esti cel ce le faci rau dand sa te rupi si mai mult oricat carai si acuzi pe altii ca sa scapi de neputinta ta criminala iesita din cearta, necredinta si infidelitate, din iresponsabilitate si nepasare puturoasa, stare rea in care te ingamfi de parca ai fi in pace si odihna, defapt tu stai netulburat ca amagitii in legaturile si contractele iadului, ale intunericului, in pile si privilegii, in pierzare si deznadejde acuzand si te-ai obijnuit sa nu-ti pese de suflet cu maxima iresponsabilitate ca un geniu al uitarii si fofilarii batandu-ti joc de mantuirea sufletului tau pentru viitor.

Faci rau si tot tu acuzi si te razbuni!