[apacurgatoare7]

Seara binecuvantata!

Va multumesc pentru ca v-ati facut timp sa imi scrieti cateva randuri.

Raspund la intrebarile dvs si reflectez, de asemenea, la cum mi-a fost ziua de astazi.

Cred ca starea mea launtrica si credinta imi sunt precum apa curgatoare calduta.
Stiu, nu-i bine starea de caldut/ calduta. Nu ma autolimitez, dar stiu ca nu se poate mai mult acum. Efectiv, nu vad cum. Nu traim izolati, suntem interconectati si starea aceasta imi da un confort, o protectie, parca sunt ca o ramura prinsa in invalmaseala apei curgatoare, ca sa continui in nota pseudonimului meu, nu vreau sa ma duc la vale, dar nici la mal...sa fie teama de necunoscut sau de statornicie?
Poate este doar o scuza pentru ca ma simt oarecum bine asa, asumandu-mi ca ii dau lui Dumnezeu pe jumatate din ceea ce pot, din ceea ce as putea fi, iar eu imi asum sa nu ii cer mai mult cu insistenta, desi imi doresc mai mult. Poate ca in sinea mea imi zic ca nu merit mai mult, nu stiu....si nu stiu inca daca este bine ca eu caut sa imi explic toate acestea, dar in acelasi timp, imi zic ca nu-i rau, caut sa ma cunosc.
Totusi, nu vreau ca toate acestea sa fie un troc, sa ma ridic cu pretentii de genul "Doamne, eu iti dau, Tu imi dai". Stiu ca Dumnezeu nu ramane dator, si poate gandul acesta profitor lucreaza in mine. Si totusi, totusi...cand ma cercetez, nu gandesc, nu simt asa. Pe scurt, nu caut a ma trudi ca sa primesc bine. Poate ca binele este inainte, si apoi, vine truda care da bucuria binelui...
Incerc sa imi explic altfel. Ai cumparat o casa cu o gradina superba. In gradina, un smochin ale carui roade zambesc violet in roua diminetii. Te bucuri ca il ai. Ca exista acolo. Anul viitor, ca nou proprietar, tu te ocupi de el. Il ingrijesti. Trudesti. Trudesti pentru acel violet copt. :)
Ma indepartez de subiect, dar cred nici noua, oamenilor, nu ne place sa ramanem datori. Iar faptul ca am primit viata, ca suntem intregi fizic si mental, nu-i putin lucru.

Cred in Dumnezeu. Fac adesea fapte placute lui Dumnezeu. Nu simt o fortare in acestea, imi vin natural, asa am vazut, asa fac, asa m-am obisnuit, asa ma simt bine, nu le gandesc in slava lui Dumnezeu, dar uneori imi zic "Asta cred ca ii place lui Dumnezeu, asa ca o s-o mai fac", "Asta nu-i pe placul lui Dumnezeu, cum sa o indrept?".
Gresesc. Dar am dorinta de indreptare (ma scuz eu cu nitica mandrie). Si nu este doar o dorinta. Indrept, indrept la mine. Ma necajesc tare ca odata indreptand la mine, nu s-a indreptat si la altul, si aici caut luciditatea aceea, sau intelepciunea, care sa ma invete detasamentul, sau mai simplu zis, sa nu mai ma consum pentru ceea ce nu tine de mine.
Iubesc oamenii si nu caut a judeca. Am inca in mine o naivitate care te poate face sa razi batjocuritor sau sa zambesti duios. Am descoperit si ca pot fi nemiloasa in raspunsuri, in atitudine cand sunt ranita, dar apoi ma caiesc, sufar in sinea mea. Dar trec repede peste, zicandu-mi ca este uman...

Cred ca daca as spune ca nu sunt practicanta, as exagera un pic si as da bine in cercul celor care te vad cu capul in sac daca saruti icoane, moaste. Mai degraba nu sunt o buna practicanta.
Dar am idee de un pic din toate si le accept cu draga inima si vreau sa le accept si cu buna-stiinta, adica sa inteleg de ce si pentru ce.
Citesc rugaciuni, particip la Sfanta Liturghie, la Sfantul Maslu, tin post. Uneori. De ce nu mai des? Din nestiinta, probabil, nu cunosc taina lor si importanta lor. Nu din lene. Nu din prejudecati.

Ma spovedesc? Da, la cativa ani, dar nu am un preot duhovnic. De ce? Ramane sa ma gandesc la acest lucru sau o fac acum cu voi. Stiu doar ca imi deschid inima complet, nu ascund pacate, desi de unele mi-e jena. Ma intreb de ce fac acestea, poate stiind ca nu ma voi mai spovedi la acel preot data viitoare. Probabil am cautat sa dau jos din povara, sa imi curat "apa", dar nu am cautat sa deviez directia, cursul apei.
Cred ca m-am spovedit de 4 ori. Doar unul dintre preoti mi-a dat un canon si mi-a spus grav "Dar ma ascultati, da?" Am tinut canonul? Da, ma straduiesc, desi nu imi iese in fiecare zi. Dar nu renunt. Voi primi ceea ce cer in urma canonului implit? Nu vad cum, desi cred cu tarie ca la Dummnezeu toate sunt cu putinta. Nu ma tin de canon pentru a primi ceea ce am nevoie, ce am cerut, ci ma rascoleste acest "Da', ma ascultati, da?" Spus foarte serios, grav, dar si plin de suras, empatie si speranta in acelasi timp. Deci, da, pot asculta de un parinte. Si mai ales ca este spre binele meu. Si spre credinta in Dumnezeu.

Ma opresc cu aceste reflectii. Deocamdata. Continui in intimitatea mea.
Daca aveti lucruri de adaugat, de comentat in legatura cu reflectiile mele, va citesc cu mintea deschisa. Mi-ar fi de folos si alte ganduri.