[iustin_dumitru]

Dar dincolo de lectura, adica dupa un anumit timp dupa ce citesc, este tentatia de a fi cu mine insumi, de a imi asculta putin vocea mea interioara.

Am subliniat asta ,pentru ca este o constanta ,poate a mea,poate a multora, pendularea intre cuvintele exterioare si nevoia de ascultare a vocii interioare.

Pentru ca nimic din afara pare a nu avea valoare daca nu este secondat si de un gand,un sentiment, ceva plecand din tine.

Uneori acel gand se refera direct la ce ai citit : de exemplu daca citesc interpretarea parintilor asupra scripturii,pe care s-a bazat cladirea principiilor Bisericii, incep sa admir semnificatiile neasteptate care ei le gasesc, tenacitatea lor in a cauta intelesuri ascunse,si cumva imi confirma bucuria ca pana la urma totul se intoarce la scriptura la Cuvantul lui Dumnezeu.

Dar apoi ma duce cu gandul la propriile cautari asupra scripturii, la faptul ca am abandonat cumva sa tot meditez asupra scripturii considerand ca am facut exces, la dorinta care am simtit-o mereu de a extrage calea de urmat , din Cuvantul lui Dumnezeu,aceea cale imparateasca care ramane cu tine ,chiar si dupa ce inchizi copertiile ei, si care te insoteste pretutindeni.

E drept ca aceste ganduri s-au mai cizelat, ca nu tot ce citesti ramane sau ii poti extrage seva, ca desi pe moment exalti de armonia adevarului Cuvantului , mai apoi ,singur cu tine, in valtoarea vietii , puterea Cuvantului incepe sa dispara in interior, raman doar cateva principii de neclinitit, cele cum sa te comporti cu altii de exemplu,si pe care se pare ca pune pret Domnul la judecata, dar si acelea pot naste dileme daca le intelegi prin litera si nu ai duhul in tine.

Si singura care ramane cu tine cand toate se sting, in afara de poruncile legate de ceilalti amintite mai sus ,care sunt valabile oricat de dezorientat si pustiu te ai simti, este vocea rugaciunii simple "Doamne milueste-ma" ,sau "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu ai mila de mine pacatosul"

Pustiirea sufletului este smerenia, este medicamentul care ni-l da Domnul,in fata atator tentatii , de refugiere prea mare in noi insine ,in ce ne place,in ce ne chinuie, de cautare exagerata a manifestarii eului nostru in jur.

Si intrebarea care ramane, si care datorita acestui format ma scuteste sa deschid un nou thread , care zilele urmatoare poate sa mi se patra inutil, este daca gandurile proprii, eul nostru in cautarea lui continua , este ajutor sau povara?