[CristianR]

Faptul că aș fi nevoit să ucid, chiar și pentru a-mi apăra țara, e un lucru foarte greu de acceptat, fiind contrar iubirii aproapelui. Și m-am frământat de multe ori în sinea mea, dar am aflat că Biserica îngăduie, ca pe o necesitate tragică, războiul de apărare (de altfel știm că pe cei care s-au jertfit pentru apărarea țării îi cinstește ca eroi).

Canonul sf. Vasile cel Mare spune: „Cel care a ucis în război, deși este curat de vină, să nu se împărtășească timp de trei ani.”

Iar sf. Ioan Gură de Aur și sf. Atanasie admit că lupta pentru apărarea celor slabi, a patriei și a credinței poate fi justificată, dacă nu este animată de ură:„Nu toți cei ce ucid sunt vinovați de omor, ci doar cei ce ucid pe nedrept. Cei care, în război, apără curăția și pe cei nevinovați, se numără între slujitorii dreptății.”

Cât privește ordinul de a tortura pe cineva... aș suporta consecințele nesupunerii, oricare ar fi ele.