Citat:
În prealabil postat de Seraphim7
Însă în acest topic nu voi vorbi despre procesul de VINDECARE,de CORECTARE,sau mai degrabă ÎNDREPTARE.
Aici este strict vorba de primul proces și anume POCĂINȚA!
Recunoașterea greșelii!
|
Dragă Seraphim, mărturisirea ta mi-a luminat dimineața; tare mă bucură întoarcerea ta, întocmai ca a fiului risipitor. Ți-ai venit în sine, te-ai regăsit – în fond, asta este esența Postului Mare (și nu numai): redescoperim că avem un suflet, reintrăm în contact cu adâncul din noi, acolo unde Îl întâlnim pe Dumnezeu însuși.
Având în vedere nestatornicia sufletului tău (pe care ne-ai făcut-o cunoscută pe alte threaduri), mă tem, însă, ca această întoarcere – timidă, din câte înțeleg – să nu fie temporară, superficială. Vrăjmașului – pe care l-ai identificat ca sursă (inspirație) a rătăcirilor tale – îi place să ne pescuiască din zonele superficiale ale ființei noastre, în care, ce-i drept, petrecem cea mai mare parte a timpului. Adevărul este că nu-i ușor să petreci mult timp în profunzimile sufletului. Biserica știe asta foarte bine; de aceea, rezervă perioade speciale în acest scop, postul pe care l-am început fiind cea mai puternică dintre ele. Caută, așadar, să te folosești cât mai mult de el, având în vedere nu numai limitările culinare, ci și lucrarea pocăinței împreună cu împărtășirea frecventă!
Suferințele prin care treci cred că te-au ajutat să cobori mai adânc în tine, să te regăsești. Durerile, necazurile, strâmtorările, asceza – înțelese ca cruce – ne unesc într-un mod simțit cu Hristos, Cel care a făcut din Cruce ușă spre Înviere. Însă atunci când acestea trec, ori la sfârșitul postului, parcă abia așteptăm să reintrăm în zona superficială a ființei noastre, pierzând contactul cu adâncimile. Acela este momentul în care ispitele se insinuează din nou în mintea și sufletul nostru, ducându-ne, dacă se poate, în rătăciri și mai mari decât cele de care ne-am pocăit.
Așa că, dacă e să fim lucizi, precum spui, trebuie să admitem că vom mai cădea. Ce contează, însă, este să realizăm cât mai repede că am alunecat și să ne redresăm, pocăindu-ne și spovedindu-ne rapid. Iar ca să realizăm asta, este nevoie de vigilență (trezvie, în limbaj ascetic); care, la rândul ei, se câștigă prin exercițiul repetat și insistent al rugăciunii, împreună cu o rânduială duhovnicească (o pravilă) care trebuie exersată persistent, până ajunge să ne devină indispensabilă. Din această rânduială de viață creștină, cred că cea mai importantă este legătura cu duhovnicul, la care trebuie mers cât mai des pentru sfat și mărturisire.
Iartă-mă pentru sfaturile nesolicitate, însă ele vin din dorința de te afla și peste jumătate de an sau un an în această stare de pocăință vindecătoare pe care o trăiești acum.