[CristianR]

Mă număr printre cei care consideră că postul alimentar este de mult folos duhovnicesc, constituind un bun substrat pentru pocăință, rugăciune, curățire sufletească și sporire în dragoste – adică roadele pe care le urmărim în mod deosebit în aceste perioade binecuvântate pe care Biserica le-a așezat înaintea marilor sărbători.

Dar noi trebuie să țintim către roade – asceza, rugăciunea și faptele de dragoste și milă fiind numai "lucrări de grădinărit" ale sufletului nostru. Sensul postului este înfrânarea – deci o restabilire (sau întărire) a ierarhiei spirit-trup –, recâștigarea simplității, prin renunțarea la alimentele "grele", care întăresc trupul în dauna duhului, dar și printr-un meniu mai puțin variat, care ne ajută să ne săturăm cu mai puțin.

Rigurozitatea, însă, cred că trebuie folosită mai ales la cercetarea cugetului, cu o atenție sporită la gândurile vătămătoare de suflet, justificările viclene, indiferența ori răutatea față de semenii noștri ș.cl. Acrivia excesivă cu privire la conținutul alimentelor de post este o ispită de-a draapta, care poate compromite postul până la a-l face nu doar inutil, ci chiar vătămător. Pentru că, spre deosebire de unul care alege să nu postească deloc, cel care tratează postul ca scop în sine și îl ține "perfect" se va îmbolnăvi de părere de sine, va trăi cu iluzia că este altfel decât "vameșii" care nu cercetează în amănunt ceea ce aleg să mănânce.

Câteva molecule de ulei, ori chiar de grăsimi animale, nu te vor face să te înfrânezi mai puțin. Mai mult chiar, unii duhovnici recomandau, tocmai cu scopul de a te feri de ispita părerii de sine, să adaugi și puțin ulei (în zilele de sec), ori chiar să te atingi de puțină smântână în vremea postului. Așa vei scăpa și de greaua ispită de a-i judeca pe cei care nu postesc.