[CristianR]

Este adevărat că vindecările minunate de boli trupești, deși există, sunt rare, ele fiind excepția, și nu regula.

Dar bolile sufletului, cel cu care ne ducem în eternitate? Credeți, oare, că nu se întâmplă vindecări minunate? Cine se poate vindeca singur de invidie, răutate, ură, vorbire de rău, lăcomie, desfrânare, mândrie, mânie, lene, deznădejde... dispreț față de semeni?! Însă dacă mergi cu astfel de boli la spovedanie și, căindu-te cu adevărat, dorind să te îndrepți, le mărturisești – primești pe loc iertare și, totodată, vindecare. Este lucrarea harului, deci o minune.

Cu bolile sufletești care au devenit obișnuințe, adică patimi, trebuie insistat, trebuie repetat tratamentul, pentru că după ce te spovedești, iarăși le faci. Dar persistând, scapi de ele. Și poți ajunge ca în loc de ură să simți dragoste față de cineva, în loc de invidie, să-l admiri și prețuiești, în loc de leneș cum te știai, să te miri de hărnicia care te-a lovit, în loc de deznădejde să începi să speri ș.a.m.d.

Astea sunt transformări care vin în urma iertării lui Dumnezeu, pentru că există un raport clar între iertare și vindecare: prima o determină pe a doua. Chiar și tu, când ierți un om care ți-a greșit, te vindeci imediat, scapi de apăsarea de pe suflet; și îl vindeci și pe el, care simțea că te uiți urât la el, incapabil să-l mai iubești. Iertarea descătușează iubirea, iar aceasta dă viață, face minuni.

Este normal, deci, ca minunile care privesc sufletul să fie mult mai numeroase decât cele față de suferințele trupești, care, chiar dacă pot fi grele, sunt totuși trecătoare. Iar răbdarea lor poate să fie spre smerire și mântuire.