[tavrion]

Voinţa şi liberul arbitru

Distincţia natură-ipostas se regăseşte la nivelul voinţei.

Voinţa (θέλησις, θέλημα) este o “propensie raţională” care aparţine omului ca unul care este înzestrat cu suflet inteligent. Ea se identifică cu capacitatea de autodeterminare (αὐτεξούσιον) caracteristică făpturilor înzestrate cu raţiune şi le permite să se mişte după voia lor (ἑκουσίως). Ea este inerentă naturii sau fiinţei. Voirea (τὸ θέλειν) care rezultă de aici ţine aşadar şi ea de fire.

Trebuie însă făcută o distincţie între “simpla voinţă” (τὸ ἁπλῶς θέλειν) şi “felul voinţei” (τὸ πῶς θέλειν). În vreme ce “simpla voinţă” se raportează la fire şi corespunde “voinței naturale” (θέλημα φυσικόν), “felul în care se voieşte” se raportează la ipostas şi corespunde “voinţei (sau voirii) gnomice” (θέλημα γνωμικόν), care este un “mod (τρόπος) de întrebuinţare a voirii (…), apaținând numai celui ce-l întrebuinţează și despărțindu-l de alţii”.

Voinţa naturală (θέλημα γνωμικόν) se defineşte ca o “puterea doritoare a ceea ce există prin fire” (sau ca o “dorinţă rațională și vitală”), ceea ce înseamnă că ea nu poate voi ceva contrar firii, sau ceva rău. Voinţa gnomică, în schimb, se defineşte ca “pornirea și mișcarea gândului spre ambele părți” (adică spre bine sau spre rău); ea “nu e proprie firii, ci persoanei și ipostasului”.

Voinţa gnomică se întemeiază pe γνώμη sau pe “dispoziţia de a voi”, noţiune care ocupă un loc însemnat în gândirea Sfântului Maxim. El a definit într-un mod foarte precis felul în care se desfăşoară procesul actului voliţional, înfăţişându-i “momentele” succesive: “voind, căutăm, cugetăm, deliberăm şi judecăm, ne însuşim o dispoziţie, alegem şi pornim spre ce am ales şi ne folosim”. Γνώμη corespunde aici etapei dispoziției. Această dispoziţie se defineşte prin raportarea faţă de bine şi de rău, faţă de virtute şi de păcat. Intervenţia voinţei gnomice (γνώμη) corespunde astfel fazei propriu-zis morale a desfăşurării actului volitiv; prin ea persoana îşi manifestă dispoziţia spre bine sau spre rău, spre virtute sau spre păcat, în acord cu logosul firii sale sau contra lui şi, până la urmă, în acord cu Dumnezeu sau contra Lui. Această dispoziţie, împreună cu etapa precedentă, a judecării, orientează etapa ulterioară, a “alegerii hotărâte” (προαίρεσις), care corespunde şi ea modului ipostatic de exercitare a voinţei, care precede cele două ultime etape ale actului voliţional: mişcarea spre ceea ce s-a ales şi împlinirea a ceea ce s-a ales.