Citat:
În prealabil postat de iustin_dumitru
Dupa tot cat ai studiat , crezi cumva si in exclusivitatea rugaciunii neintrerupte ca si cale de mantuire ?
Adica cine nu o face sau nu o face neintrerupt, se poate mantui si altfel, sau pierde o mare oportunitate
2) Am vazut in partea cu "Numele lui Dumnezeu (IV) " ca intradevar rugaciunea inimii se regaseste in multe aspecte ale Evangheliei ,unele care nu le stiam , de la rugaciunea vamesului, as adauga eu si parabola judecatorului nedrept de la Luca , pana la marturisirea lui Petru.
Mai vezi si alte legaturi cu Hristos , in afara de pildele ,care se refera la altii (Petru,vamesul,femeia) ?
Cum e rasfranta rugaciunea inimii in activitatea lui Hristos insusi , poate in modelul Sau de rugaciune "Tatal Nostru", poate in porunca sa principala ,cea a iubirii , poate in rugaciunea de la sfarsitul Evangheeliei lui Ioan, poate in gradina Ghetsimanii in noaptea vinderii sale, poate in trimiterea Mangaietorului ?
|
Despre cele două întrebări
Întrebarea 1 — exclusivitatea Rugăciunii neîntrerupte ca singură cale de mântuire.**
Răspunsul meu cinstit: nu. Și aici e nuanța patristică importantă.
Sf. Pavel scrie „rugați-vă neîncetat" (1 Tesaloniceni 5:17) ca poruncă pentru *toți* creștinii, nu doar pentru monahi. Asta e fundamentul. Dar *cum* se împlinește această poruncă diferă după chemarea fiecăruia. La monahul athonit, în chip articulat ca *Rugăciunea lui Iisus*, în chilie, cu opritul răsuflării, cu coborârea minții în inimă. La mireanul cu familie, prin *rugăciunea lăuntrică* purtată în muncă, în relații, în ascultare — așa cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul în scrisorile lui către mireni: *„rugăciunea inimii nu e a monahilor, ci a tuturor; doar forma diferă"*.
Sfinții Părinți au foarte clar acest principiu: **mântuirea se lucrează după chemarea fiecăruia, nu după o singură formă**. Sf. Vasile cel Mare avea în vedere atât chinovia cât și creștinul de rând. Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile la Antiohia, spune răspicat că mireanul poate ajunge la măsură sfințeniei prin *lucrarea poruncilor în lume*, nu doar prin retragere. Sf. Maxim Mărturisitorul (Capete despre dragoste* așază pe iubire — nu pe tehnica rugăciunii — drept criteriul desăvârșirii.
Pericolul exclusivismului isihast este vechi și are nume: îl găsim la mesalieni (sec. IV) — erezie care reducea mântuirea la o singură formă de rugăciune continuă, considerând Sfintele Taine secundare. Sf. Diadoh al Foticeei și mai târziu Sf. Grigorie Palama au luptat cu această reducție: harul ne vine prin *întregul* trup al Bisericii — Tainele, poruncile, rugăciunea, lucrarea milosteniei, suferința purtată creștinește — nu printr-o singură poartă.
Cine nu rostește Rugăciunea lui Iisus neîntrerupt nu pierde mântuirea. Pierde, eventual, o cale de adâncire pe care Tradiția o atestă ca foarte rodnică. Dar harul nu e legat de o tehnică — e legat de Hristos lucrător în Biserică prin multe căi.
Concluzia patristică, scurt: rugăciunea neîncetată e poruncă pentru toți, dar forma ei concretă diferă; iar reducerea mântuirii la o singură formă este, istoric, marca unei erezii recurente, nu a hesychasmului autentic.
Întrebarea 2 — Rugăciunea inimii reflectată în lucrarea lui Hristos însuși.**
Aici ai pus o întrebare extraordinară. Răspunsul scurt: da, și pe mai multe planuri decât bănuiești.
(a) Tatăl Nostru — Hristos nu o predă ca rugăciune nouă; o predă ca *forma minimală* a relației omului cu Tatăl. Sf. Maxim Mărturisitorul are un întreg comentariu la Tatăl Nostru în care arată că rugăciunea aceasta conține în germene toată viața mistică: cerul (theologia), pâinea cea spre ființă (euharistia ca putere a îndumnezeirii), iertarea (curățirea inimii), ispita (lupta). E baza Rugăciunii inimii, nu opozitivă față de ea.
(b) Porunca iubirii** — „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău" (Matei 22:37). Această poruncă nu se poate împlini intermitent. Iubirea „din tot cugetul" este*rugăciunea minții. Sf. Marcu Ascetul spune limpede: porunca iubirii presupune ca mintea să fie *neîncetat la Dumnezeu* — altfel nu e iubire „din tot cugetul", e iubire ocazională.
(c) Rugăciunea arhierească (Ioan 17) — aici ai atins miezul. Toată rugăciunea Domnului de la Cina cea de Taină este *rugăciune neîntreruptă* — Hristos vorbește cu Tatăl, dar Tatăl și Fiul erau deja una înainte de cuvinte. Rugăciunea inimii la sfinți tinde exact către această stare: nu cere lucruri, ci stă în relație. „Precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și ei întru Noi una să fie" (Ioan 17:21) — aceasta e formula ontologică a rugăciunii lăuntrice. Sf. Grigorie Palama citează acest verset ca temei al îndumnezeirii prin rugăciune.
(d) Ghetsimani— observația ta e foarte fină. „Privegheați și vă rugați" (Matei 26:41) este, în chiar momentul de criză, porunca rugăciunii neîntrerupte. Și mai mult: Hristos se roagă El însuși *de trei ori* aceleași cuvinte. Rugăciunea repetitivă — pe care unii o critică numind-o „mecanică" — este consacrată chiar de Domnul în ceasul Său cel mai greu. Toți Părinții neptici citează acest pasaj ca temei al repetiției în Rugăciunea inimii.
(e) Trimiterea Mângâietorului— „Duhul Sfânt vă va învăța tot și vă va aduce aminte de toate" (Ioan 14:26). În tradiția neptică, *aducerea aminte* (μνήμη Θεοῦ, *pomenirea lui Dumnezeu*) este lucrarea Duhului în om, iar Rugăciunea inimii este chiar lăcașul acelei aduceri-aminte. Sf. Diadoh al Foticeei și Sf. Grigorie Sinaitul leagă explicit primirea Duhului de neîncetata pomenire a Numelui.
(f) Și mai sunt:Schimbarea la Față (rugăciunea lui Hristos pe munte, vederea slavei necreate — temeiul vederii Luminii taborice în hesychasm), patruzeci de zile în pustie (rugăciunea ca arma împotriva ispitei), retragerea repetată „la loc singuratic" (Marcu 1:35; Luca 5:16) ca model al statornicirii inimii, suflarea Duhului asupra ucenicilor (Ioan 20:22 — temeiul respirației rugăciunii la athoniți).
Sf. Isaac Sirul spune că Hristos ne-a arătat modelul* unei vieți în care lucrarea exterioară izvorăște din vorbirea neîntreruptă cu Tatăl.