mi-a placut f. mult acest cuvant al parintelui Benedict Ghius despre insingurare si comuniune:

"Unul din aceste bunuri spirituale manastiresti, care astazi a inceput sa circule des prin lume, e bunul insingurarii; caci manastirile, daca sunt ceva, inainte de toate sunt cetati de insingurare. [...]

Sunt luminisuri cu putinta si in cele mai complicate situatii.
Cu o trezie launtrica mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata de a ramane credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh care dau bucurie ingerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic in felul lor cu Darul Duhului - acolo, la postul de incredere din lume, unde i-a randuit pronia, sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume - sa libereze heruvimul din ei, si insingurati cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit si izbutesc insigurarea nu numai oameni simpli, ci fruntasi, oameni de carte si chiar conducatori de popoare."