[antiecumenism]

„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”:



„OMUL SA NU DEZNADAJDUIASCA CHIAR DACA AR GRESI MULT”

Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta? Oare nu poate sa mantuiasca sufletul tau Cel ce a facut pentru tine lumea cea atat de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici ca mai degraba si aceasta imi este spre osanda, precum si pogorarea Lui, pocaieste-te si-ti va primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si a pacatoasei. Daca insa nici aceasta nu o poti si gresesti din obisnuinta, chiar in cele ce nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie spre mantuire. Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea si nu va indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate avea si alte bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului intru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu, nu-l asculta pe vrajmas, care-l impinge sa deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, avand recunostinta, multumire, rabdare, frica de Dumnezeu, nejudecand pe altii, si prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte.
Sfantul Ioan Gura de Aur zice despre gheena ca ne este binefacatoare aproape mai mult decat imparatia cerurilor, fiindca prin ea multi intra in imparatie, iar prin imparatie putini, dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintai ii alunga cu frica, cea de a doua ii imbratiseaza, si prin amandoua ne mantuim cu harul lui Hristos. Caci precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si trupesti, daca le rabda si nu renunta la libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se incununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe nimeni. Iar daca indrazneste sa faca aceasta, arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru sine, zice Sfantul Maxim. Si precum cel inca patimas si nepartas de lumina cunostintei se afla in mare primejdie, daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea in ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie; si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea. „



„Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile, sa intunece cugetarea asa demult, ca rautatea; nici sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gandul mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor proprii; sau pierderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cartirea; nici nu duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobandirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii; nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta catre nepatimire si intelepciunea Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate, atat de ceea ce e prea mult, cat si de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute care sa poata cuprinde voia dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea oricarui gand si oricarei voiri proprii. „


„Dupa cunostinta, e alegerea omului, iar aceasta este inceputul mantuirii. Ea consta in aceea ca OMUL PARASESTE VOILE SI CUGETARILE SALE SI IMPLINESTE CUGETARILE SI VOILE LUI DUMNEZEU. Si de va putea sa le faca acestea, nu se va afla in toata zidirea lucru sau indeletnicire sau loc sa-l poata impiedica sa se faca asa cum a voit Dumnezeu la inceput sa fie, dupa chipul si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu dupa har, nepatimitor, drept, bun si intelept, fie in bogatie, fie in saracie, fie in feciorie, fie in casatorie, fie la conducere si intru libertate, fie intru supunere si robie, si, simplu vorbind, in orice vreme, loc si lucru. ť

Ť Dar fiindca s-a vorbit despre cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi. Cunostinta vine ca soarele si nebunul isi inchide cu voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta, sau lene, si indata trimite cunostinta in camara uitarii, prin nelucrarea care vine din trandavie. Caci din neintelepciune vine trandavia, din aceasta nelucrare, si prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine imprastierea in cele ale vietii, din care se naste totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a lacomiei pantecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naste mania, cand cineva nu dobandeste lucrul dorit, sau nu-si implineste voia sa; din ea vine intristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava desarta din care vine mandria. Din acestea opt vine toata rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covarsit de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum s-a mai spus. Ť


Ť Fiecare sta la mijlocul acestor doua cai, adica a dreptatii si a pacatului; si-si alege pe care o vrea si pe aceasta inainteaza. Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l calauzesc pe ea, fie ingeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci si oameni rai, il duc pana la capatul ei, chiar daca nu vrea. Cei buni il duc la Dumnezeu si la imparatia cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decat voia sa. Ť

Ť Diavolul, pierzand cunostinta lui Dumnezeu prin nerecunostinta si mandrie, a ajuns cu necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mantuiasca si din acestea invata viclenia si se sileste sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra. Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem dupa chipul Lui, inchipuindu-si ca prin acestea infrange pe Dumnezeu. Ť

Ť Si iarasi, vazand pe Hristos ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la sfintii ucenici si la cuviosii Parinti, aratandu-se fie prin Sine, fie prin ingeri, fie pe alta cale negraita, precum a zis, a inceput si diavolul sa arate unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Parintii inzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa amageasca si in privinta aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin alta amagire, in vremea somnului, sau in chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din inchipuirea proprie si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun inger. Ba adeseori arata in vis, sau in chip sensibil si draci biruiti, zice-se, si incearca, simplu graind, orice mestesugire pentru pierderea noastra, cand ascultam de el. Dar diavolul facand acestea isi pierde nadejdea daca, precum zic Sfintii Parinti, in vremea rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina, fie foc, fie altceva, ci ne inchidem cugetul cu toata puterea numai in cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la minte nu la gura. Deci oamenii 'trebuie sa se inchine lui Dumnezeu in duh si in adevar'; sau cum s-a spus: 'Vreau sa vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba'. Deci, descurajandu-se diavolul de toate acestea, ne aduce gand de deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea si altii oamenii in care a aratat Dumnezeu acele lucruri minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea in care sa trebuiasca sa ne ostenim in felul acesta. Iata, crestini suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice, si s-a botezat, mintui-se-va. Deci ce ne mai trebuie? Ť

Ť Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se indeletniceste cu toata virtutea si nefiind dator cu nimic, se face pe sine indatorat si mai prejos de toti . Caci smerita cugetare este roada cunostintei, iar cunostinta roada incercarilor. Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, cand va imparati smerenia in madularele sale. Caci cel ce se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore, ca este la mijloc intre maretie si smerenie, ca cel ce are suflet intelegator si trup muritor si pamantesc, niciodata nu se inalta, nici nu deznadajduieste, ci rusinandu-se de partea mintala a sufletului, se intoarce de la toate cele de rusine, iar cunoscandu-si neputinta sa, fuge de toata ingamfarea. Cel ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a vazut puterea nesfarsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune staruitoare din inima. Ť

Ť Fiindca obisnuinta invechindu-se capata putere de fire. Caci fie ca e obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici in cele mari. Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe acestea, ca sa mearga pe calea cea stramba si plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce tine cineva cu impatimire sau fara trebuinta, sau peste trebuinta. Ť

Ť NADAJDUIESTE CA UNUL CE, NEUITIND DE IUBIREA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU, NU-SI PIERDE NADEJDEA, ORICE I S-A INTAMPLA. OMUL DUHOVNICESC TRAIESTE CONTINUU IN ACEASTA TENSIUNE, CA PE UN DRUM CE SUIE PRINTRE DOUA PRAPASTII: INTRE APASAREA DE CONSTIINTA PACATELOR SALE SI INTRE INCREDEREA IN MILA LUI DUMNEZEU. TREBUIE SA LE IMBINE MEREU PE AMANDOUA, SA NU SE PREDEA EXCLUSIV NICI UNEIA DIN ELE; SA IMBINE MEREU TEMEREA CU NADEJDEA. ACEASTA INSEAMNA A FI MEREU VIU MEREU PALPITANT, FARA A DISPERA SI FARA A ADORMI. Ť

Ť Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesugului lucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. ť

Ť Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Insa omul se salveaza ca bunul cel nepretuit numai in Dumnezeu. A te impatimi de om inseamna deci a te impatimi pentru a-l face impatimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face sa se depaseasca necontenit, atras de magnetul desavarsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce impatimire de om trebuie evitata. Pana cauti prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi in ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele facut aceluia e aparent si in fond nu-i foloseste, ci-l sminteste pana la urma. Ť

Ť Iar cei ce suntem oameni in lume si asa-zisi monahi, sa ne linistim macar in parte, ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet inainte de moarte si a-i pricinui indreptare sau smerenie, in loc de pierzanie desavarsita, din pricina nestiintei generale si a greselilor din nestiinta si stiinta. Caci David a fost imparat, dar in fiecare noapte isi uda asternutul si patul cu lacrimi. 'La simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au incretit perii capului', si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator in ziua cea infricosata a judecatii? Si sa avem grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica osandei vesnice. Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor imbogati iubitorii de lume, nici sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade sa lucram, dar sa nu ne ingrijim si sa ne zorim spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia aminte la sine. ( In omilia sau in cuvantul:'Ia aminte de tine insuti', Sfantul Vasile distinge intre 'noi, cele ale noastre si cele dimprejurul nostru. NOI SUNTEM SUFLETUL SI MINTEA, INTRUCAT NE-AM FACUT DUPA CHIPUL ZIDITORULUI; IAR ALE NOASTRE, TRUPUL SI SIMTIRILE …, iar imprejurul nostru sunt banii, mestesugurile si celelalte unelte ale vietii'.) Ť