Romano-catolicii. Nesinceritãti trecute si prezente (din Religie.org)
Orice analist avizat si sincer, dar mai ales apartinând Bisericii dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăsoară Vaticanul si biserica Romei. Anume că, cu precãdere după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogătitoarea Traditiei Ortodoxe Răsăritene (!), cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat într-un alt spatiu geografic si cultural; în plus, cu câteva excepţii care îsi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenta teologiei lor si scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe.

Această teorie a asa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoasterea de către teologii ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mântuitor si sfintitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmăritoare, dar si a faptelor concrete promovate de politica de dominatie universală a Vaticanului.

Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi găsesc nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfânta Scriptură. Sfintii Părinti nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificatiilor" (anume că diversele confesiuni crestine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici.

Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr si nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlăntuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică si canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan, într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu să se găsească în scrierile Sfintilor Părinti ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală si aceea în credintă a episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credintă, adică prin ruperea succesiunii în credintă, este exprimată si în hotărârile canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi."

"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credintă? A admite asa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei să se întărească si să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputintă să se conceapă că harul preotiei ar avea si destinatia de servi si minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, si că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credintă."

Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. Prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentatiei bazate pe cuvântul Sfintilor Părinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si sinoadelor locale, arată fără putintă de tăgadă că:

"Trebuie să se înteleagã că Biserica ortodoxă nu este îndreptătită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiti în Ortodoxie." (articolul se numeşte "Succesiunea apostolică" si a apărut în revista "Studii Teologice" nr. 5-6/1955).
urmeaza...