PARINTELE DUMITRU STANILOAE :
»ASCETICA SI MISTICA BISERICII ORTODOXE »
DESPRE IUBIRE:
“La unirea cu Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin rugaciunea curata.Dar unirea cu Dumnezeu e mai presus si de rugaciunea curata.Ea inseamna DRAGOSTEA DESAVARSITA.Si pe aceasta nu o da omul de la sine,ci ii vine din Dumnezeu. Caci inainte de a fi starea de rugaciune curata,omul trebuie sa se fi curatit de patimi.Dar curatirea de patimi este una cu cresterea dragostei lui Dumnezeu.Astfel,dragostea lui Dumnezeu picurandu-se cu anticipatie in suflet il intareste in linistea nepatimirii si in rugaciunea curata.Iar prin aceasta vine in el si mai multa dragoste.Mai bine zis,acum lucreaza in el numai dragostea dumnezeiasca, sau Duhul Sfant. »
« Deci este o stransa legatura intre dragoste si nepatimire (lipsa de patimi).Dragostea presupune nepatimirea si o intareste la randul ei,pentru faptul ca ea este opusul patimilor,care reprezinta egoismul.UNDE SUNT PATIMI NU POATE FI DRAGOSTE.DE ACEEA IUBIREA VINE IN SUFLET IN TOATA AMPLOAREA EI DUPA CE AM AJUNS LA NEPATIMIRE,DUPA CE NE-AM ELIBERAT DE PATIMI. »
« Iubirea insumeaza toate celelalte virtuti,daca prin fiecare virtute se omoara o patima.Dar iubirea e fructul imediat al rugaciunii.Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu,dar,mai mult decat toate,rugaciunea curata.Daca patimile inseamna intr-un cuvant iubirea de sine,iubirea de Dumnezeu este opusul iubirii de sine.<Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu>,zice Sfantul Diadoh.Dar cel ce nu se iubeste pe sine din pricina bogatiei covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu,Il iubeste pe Dumnezeu,fiindca unul ca acesta nu cauta niciodata slava sa,ci pe a lui Dumnezeu.Caci cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa,iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. »
« Dar dragostea de Dumnezeu pe cea mai inalta treapta nu este numai libertate de patimi,ci este darul lui Dumnezeu ce se coboara in sufletul ajuns in aceasta stare. »
« Daca rugaciunea porneste de jos,desigur ajutata de harul ascuns al Duhului Sfant,dragostea culminanta este raspunsul de sus al lui Dumnezeu.Prin ea ni se face descoperita si simtita Dumnezeirea. »
« Alta este dragostea naturala a sufletului,si alta,cea care vine in el de la Duhul Sfant.Cea dintai e moderata si este pusa in miscare si de vointa noastra atunci cand vrem.De aceea si e rapita cu usurinta de duhurile rele,cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra.Cealalta asa de mult aprinde sufletul de dragoste catre dumnezeu,incat toate partile lui se lipesc de dulceata negraita a acestei iubiri,printr-o afectiune negraita si infinita.Caci mintea,umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca,se face ca un izvor din care tasnesc dragostea si bucuria. » (Sfantul Diadoh al Foticeii)
“Spre deosebire de CATOLICISM,CARE NU ADMITE ENERGIILE NECREATE ALE LUI DUMNEZEU SI CARE DE ACEEA TREBUIE SA CONSIDERE SI DRAGOSTEA UN DAR CREAT,ORTODOXIA CONSIDERA DRAGOSTEA O ENERGIE NECREATA,COMUNICATA DE DUHUL SFANT,O ENERGIE DUMNEZEIASCA SI INDUMNEZEITOARE,PRIN CARE PARTICIPAM REAL LA VIATA SFINTEI TREIMI.<Iubirea vine de la Dumnezeu>,zice Sfantul Ioan (I,4,7).Dar aceasta iubire presupune,dupa Sfantul Vasile,o dispozitie proprie a naturii create,o samanta sau o putere de iubire aflata in fiinta omului,chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste.”
“Omul are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei dumnezeiesti si intr-o masura oarecare si tinde spre aceasta .In aceasta sta chinul dumnezeiesc in el.Dar dragostea insasi in deplinatatea ei nu o poate avea de la sine,ci o primeste de la Dumnezeu ,ceea ce inseamna ca asemanarea nu o poate dobandi decat in comuniune cu Dumnezeu.
Desi,adica,in chip se ascunde virtualitatea asemnarii,virtualitatea aceasta nu poate deveni actualitate de la sine,ci numai sub flacara lucrarii sau a iubirii dumnezeiesti.
Natura in starea pura nu o gasim,ci sau in stare de subnatura,sau in stare de natura penetrata de har.Deci nici dragostea naturala nu o cunoastem in puritatea ei.Dragostea pe care o vedem la om,in afara legaturii cu Dumnezeu, nu este nici macar dragostea naturala.Marile deficiente ale dragostei acesteia ne arata ca adevarata dragoste nu poate fi decat un dar al lui Dumnezeu.Cand a ajuns natura la starea ei sanatoasa,in dragostea ei este si harul dumnezeiesc.
Dar in aceasta dragoste naturala este activ si omul.Insa mai sus de aceasta treapta se afla cel in care lucreaza exclusiv dragostea lui Dumnezeu.Propriu-zis,putem distinge in dragoste trei trepte :
a)Tendintele de simpatie naturala din starea naturii cazute din har ;
b)Dragostea crestina,care folosind aceste tendinte creste din harul dumnezeiesc si din eforturile proprii ;aceasta are o crestere si devine ferma ;ea duce natura pana la un fel de implinire a ei ;la inceput ea este putin ferma,pe urma tot mai ferma si intensa.Sfantul Diadoh o are in vedere uneori pe prima,alteori pe a doua,cand vorbeste de dragostea naturala.La inceputurile ei,dragostea a doua,fiind sovaitoare,poate fi usor confundata cu simpatia naturala,mai bine zis,cu cea a celui lipsit de har.Dar pe masura ce progreseaza,se fortifica,se apropie de dragostea ca extaz,care e dar exclusiv de sus.Dragostea a doua,sau crestina,pregaste sufletul pentru extaz.Acestea doua pot fi iarasi cuprinse uneori sub acelasi nume,mai ales cand este vorba de cele mai inalte trepte ale celei dintai.
c)in sfarsit,este dragostea ca extaz sau ca dar exclusiv de sus.Aceasta vine dupa pregatirea indelungata prin a doua si tine clipe scurte,ca din ea sa castige forta noua cea de a doua si sa-si continue cresterea.Daca in cursul celei de a doua omul se ridica la starea naturii restabilite in har,dragostea ca dar exclusiv il ridica peste limitele naturii.Noi,cand vorbim adeseori de dragostea adevarata,vorbim de dragostea a doua,in opozitie cu cea dintai ,coplesita de egoism.Dar inca nici ea nu este dragostea ca putere exclusiv dumnezeiasca.
Dragostea deplina inseamna o victorie totala a omului asupra lui insusi,nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari,ci in sensul ca afirma pozitiv viata,dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine.Cel ce are dragostea adevarata in sine experiaza o infinitate a puterii de a se darui,pe care evident ca nu o poate avea de la sine.
Dragostea dumnezeiasca are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clatina,ceea ce este strain dragostei naturale.Cel ce are aceasta dragoste simte in sine un izvor pururea tasnitor de lumina si de bucurie.Aceste virtuti nu le poate avea dragostea naturala,care cade atat de repede si pe care o slabeste orice rau pe care il sufera.
Iubirea dumnezeiasca ce se coboara in om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi si,fiind o iesire pozitiva a omului din sine,este in acelasi timp iubire de Dumnezeu si iubire de semeni.Desigur,puterea iubirii fiind de la Dumnezeu si obtinandu-se prin atintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugaciune,este just sa se spuna ca iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni,nu invers.Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu,ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni,ultima fiind o prelungire a celei dintai.Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu ,incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului.Aceasta nu inseamna ca uneori iubirea de oameni poate lipsi.Iubirea de oameni este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu.
Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi,zice Sfantul Maxim Marturisitorul,desi nu are placere de patimile ce le necuratite inca ale aproapelui.Sfintii ajung la desavarsire si la asemanarea cu Dumnezeu atunci cand izvoraste iubirea lor fata de toti oamenii.Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mica umbra in iubirea fata de semeni.Cel ce mai vede in inima sa o umbra in iubirea fata de vreun om oarecare pentru cine stie ce greseala,este cu totul strain de iubirea de Dumnezeu.Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om.Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos slavindu-l,iar de cel rau milostivindu-Se si cautand sa-l indrepte,tot asa,cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna,iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric.
Puterea unei astfel de iubiri fata de semeni se explica prin faptul ca ea nu este decat iubirea lui Dumnezeu coborata in suflet si indreptata pe de o parte spre Dumnezeu,pe de alta spre oameni.Sfantul Isaac Sirul vede insa o opozitie intre iubirea lumii si iubirea de oameni.NU POT CASTIGA DRAGOSTEA DE OAMENI CEI CE IUBESC LUMEA. »
« IUBIREA ESTE,DUPA CALITATEA EI,ASEMANARE CU DUMNEZEU PE CAT ESTE CU PUTINTA MURITORILOR ;DUPA LUCRAREA EI,ESTE O BETIE A SUFLETULUI ;DUPA EFECTUL EI,ESTE IZVOR AL CREDINTEI,ABIS AL INDELUNGII RABDARI » (SFANTUL IOAN SCARARUL, »SCARA »)
Sfantul Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboara in inima de la Dumnezeu :Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor ,care nu-si intrerupe niciodata curgerea.Caci Insusi El este izvorul iubirii,si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata…Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de ea materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu,incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu.De aceea ,inima celui ce o simte nu mai poate sa se desparta de ea,ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita.Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt :fata omului devine aprinsa,plina de farmec,trupul lui se incalzeste,frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic.Puterea care strange mintea fuge de la el,iesindu-si oarecum din sine.Moartea infricosata o socoteste bucurie,si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti.De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii,cei dintai strabatand lumea intru osteneala si osandire,ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul.Iubirea dumnezeiasca este asadar o betie,intrucat copleseste cu entuziasmul ei judecata lumeasca a mintii si simtirea trupului.Ea muta in alt plan de realitate pe cel partas de ea.Vede o alta lume,a carei logica intuneca logica vietii obisnuite,primeste simtirea altor stari,copleseste simtirea durerilor si placerilor trupesti.De aceea,MARTIRII PAR NEBUNI LUMII ACESTEIA,DAR EI SUNT ADEVARATII INTELEPTI.
Sfantul Ioan Scararul declara ca iubirea dumnezeiasca ii face pe cei partasi de ea sa nu mai simta nici placerea de mancare,sau chiar sa nu o mai pofteasca des.Iubirea este asadar o forta care,alimentand sufletul,revarsa si in trup putere,incat acesta nu mai are nevoie de mancare regulata pentru a-si sustine forta vitala. »
|