referitor la pacat,pacatul care aduce moartea...moartea sufletului.Pacatul,uneori,poate fi relativ,pentru ca el a fost si inventat de-a lungul timpului,a fost transformat in acest statut si din unele traditii pur populare,si nu crestinesti,si de asemenea el a capatat forme tot mai diverse,influientat fiind de societatea contemporana si modernismul acesteia,care care face ca lucrurile sa se influienteze unele pe altele,care fac unele scopuri sa ascunda unele motive subtile.
Am avut o prietena care se tragea dintr-o familie numeroasa de 11 copii,familie saraca si credincioasa.Aceasta prietena s-a dus la manastire,o manastire de maici destul de mare,dorind sa se calugareasca.Avea 15 ani si ceva,insa era ravnitoare in cele duhovnicesti.Si totusi avea o varsta destul de frageda pentru un asemenea pas,un pas ce in canoanele bisericesti se dovedeste a fi ireversibil.Nu poti sa faci un pas ireversibil la aceasta varsta,si sa pretinzi ca stii foarte bine ceea ce faci,mai ales fata de o viata atat de diferita de cea laica.Nu poti sa pretinzi ca ai lepadat lumea ta intru totul,de vreme de nu ai cunoscut lumea aceasta,deci lepadarea se poate manifesta pur teoretic in realitate.Este imposibil ca la aceasta varsta sa fii destul de rational.Esti,practic un copil,nevinovat,de altfel,care determinat de o fulgeratoare dorinta de apropiere fata de Dumnezeu,iti mani aspiratia spre acest cadru,necunoscut,de altfel,si atat de radical.
Ei bine,aceasta fetita,sa-i spunem asa,caci si la chip era atat de gingasa si de micuta,a fost calugarita(si nu rasofora)la varsta de 18 ani,de fapt cred ca nu avea implinita aceasta varsta,ci mai degraba 17 ani si ceva.Dupa un timp,aceasta s-a indragostit de un baiat din satul in care se afla manastire,si pe ascuns,pentru ca nu avea nici un fel de educatie in acest sens,se intalnea cu acesta,manata fiind de o nestavilita dorinta de iubire fata de acest barbat.Astfel,inevitabilul s-a produs si a ramas insarcinata,ea nefiind plecata din manastire.S-a speriat cumplit,s-a deznadajduit cumplit,nu stia ce sa faca,nu stia de fapt,ce a facut...fiindca nu mai putea sa-si asocieze viata monahala cu pornirile ei trupesti,si absolut firesti.Era confuza si plangea neincetat,nu putea spune la nimeni acest lucru,ai era cumplit teama.Cand burtica a inceput sa capete proportii s-a hotarat si a parasit manastirea,dorind sa-si urmeze barbatul pe care il iubea si careia ai era devotata.La aflarea acestei vesti,familia ei,credinciosi pana peste poate,au hotarat ca sunt cel mai in masura sa o judece,si astfel au ponegrit-o si au certat-o,de unii din ei au vrut sa o schilodeasca pentru ceea ce a facut...si acestea in secolul 20,totusi.Biserica,de asemenea,a luat atitudine ostila fata de aceasta,incercand sa o pedepseasca,dar mai inainte de asta,sa o atraga iarasi in sanul ei.Is-a sugerat sa dea copilul spre adoptie si sa-si continue viata monahala,dar aceasta a refuzat.Normal,doar avea inima de mama,si in primul rand de om responsabil si moral care trebuia sas-i asume fapta,si sa mearga pe traseul pe care-l considera ca o poate caracteriza mai cu precadere,pe drumul social.Nu i-a fost usor,a fost lasata de izbeliste si de catre famili si de catre biserica.Nu stia incotro sa apuce ca sa stea,era destul de micuta si de nestiutoare in cele din cadrul acestei societati.Familia nu o primea acasa,de asemenea nici familia barbatului.Astfel ca o familie de batrani,si de credinciosi,IN ADEVARATU SENS AL CUVANTULUI,le-a oferit acestor tineri o casuta,retrasa si batraneasca,intr-un sat din judetul ei natal,si fara ca sa-i judece le-a ingadui acestor tineri sa locuiasca acolo si sa-si creasca copilul pe o perioada nelimitata.Era o casuta darapanata,insa constituiau cei 4 pereti de care acesti oameni aveau nevoie pentru a se adaposti.
Timpul a trecut,acest cuplu s-a casatorit civil,au facut trei copii,pentru ca au ramas cu acea credinta de-a nu face crima,avortul acela cu adevarat datator de moarte sufleteasca.Copii au aparut la intervale de tim relativ scurte,asa consecutiv,si cu toata saracia acestora,ei s-au descurcat cum au putut si au muncit.
Acum sunt toti 5,adica toata familia in Italia,muncesc si s-au adaptat pe cat posibil pentru o viata mai buna,si pentru un trai decent,dar au legaturi cu biserica de-acolo.
Intrebarea este,de ce acestor oameni nu li se poate da sf.Impartasanie niciodata???Caci asa li s-a spus de catre duhovnic,pentru faptul ca ea,mama a fost monahie,si nu ar fi avut voie sa paraseasca manastirea niciodata,cu orice pret.Tatal,de asemenea este partas direct la pacatul mamei,si astfel este si acesta privat de sf.Impartasanie.
Cum poate fi posibil asa ceva.Eu stiu cum,fiindca exista canoane.Dar ma intreb LOGIC,cum poti calugari un copil,apoi sa-i rastignesti toate drepturile,in timp ce acesta nu este decat un copil si nu poate avea discernamant pe deplin,neavand o maturitate eficienta la aceasta varsta.Eu cred ca partas la pacat a fost mai cu precadere Preasfintitul care a ingaduit,nu doar aceasta calugarie timpurie,ci si aceasta integrare in manastire mult mai timpurie.Deci,lucrurile se determina unele pe altele si realitatea este mult maiprofunda decat poate fi ea perceputa in aparenta.Nu este drept,si nu scrie nicaieri in cele zece porunci catrebuie sa te obligi la viata de castitate,ca trebuie sa o duci obligatoriu pana la capat cu orioce pret.De ca biserica ingaduie detasarea de biserica prin astfel de legi,fara continut viabil,practic.Stiu ca exista anumite motive pentru care nu se da sfanta impartasanie pe o perioada lunga de timp,dar ca sa lipsesti un cuplu,respectiv o familie cinstitra si curata de sfanta impartasanie,si nu numai,chiar si de sf.cununie,pentru ca unul dintre acestia a imbratisat candva viata monahala dupa care a renuntat la ea,mi se pare O ABERATIE OMENEASCA.cUM POATE BISERICA SA OBLIGE LA CONVIETUIREA IN CURVIE A UNUI CUPLU,PENTRU CA UNUL DINTRE MEMBRI A FOST MONAH.Monahismul ramane totusi o ierurgie,capatata,inventata in timp,iar casatoria una dintre cele sapte taine,binecuvantata si adusa la rangul de virtute atunci cand aceasta se manifesta cu frica de Dumnezeu si cu cinste.In carte scrie;"sa nu ravnesti la femeia aproapelui!"...nu sa nu ravnesti la nici o femeie,cum ar fi cea pe care o iubesti si o doresti de sotie.Ar trebui sa existe mai multe coordonate pe care sa mearga manastirea inainte de a savarsi o calugarie,o mai atenta analiza a individului,dar nu in ultimul rand este nevoie de mai mult timp pentru a se ajunge la constientizarea pe deplina a acestui jug monahal.Si chiar si-asa,manastirea,cred ca ar putea constitui o alegere,pe care daca simti ca nu o mai poti onora,decat sa facio greseli cu duiumul acolo,asuprit fiind de dorinte,decat sa te osandesti,mai bine iti vezi de treaba ta,in lumea in care simti ca te poate defini,dar fara sa te departezi de Dumnezeu si intelesurile acestuia spirituale.
Nu stiu daca este bine sa fii obligat a te indeparta de sf.Impartasanie,amar de ani,doar pentru ca ai constatat ca vrei sa traiesti normal,in societatea si pamantul ce a fost dat oamenilor spre stapanire si exploatare.Uneori cred ca biserica(si nu cladirea in sine)are tendinta de-a se crede mai presus de insusi Dumnezeu care aridicat-o si a blagoslovit-o cu sfintenie.Trebuie sa fim vrednici de-a-L simti pe Dumnezeu in interiorul nostru,trebuie sa primim Trupul si Sangele Mantuitorului nostru,intru amintirea Sa,trebuie sa nu ne indepartam de Duhul Sfant,pe considerentele infime ale unor legi plamadite cu mult dupa venirea Mantuitorului pe Pamant.Trebuie sa existe o cale de impacare a neputintei omenesti,cu apropierea fata de Dumnezeu,fiindca de aceasta are nevoie neputinta pentru a se izbavi si pentru a se purifica.
|