[antiecumenism]

În prealabil postat de Va_iubesc

Le multumesc tuturor care mi-au raspuns, lui antiecumenism in mod special, fiindca mi-a dat ajutorul cu pretul de a fi "martirizat" de unii frati de-ai nostri.

Elena

Mai am inca nu am terminat ;)Asa ca inca mai exista posibilitatea sa ma martirizeze :D:D

INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”- :

„Parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor. ť

Ť Dar SUFLETUL SA FIE IN AFARA DE TOATA RAUTATEA, MAI CU SEAMA IN AFARA DE TINEREA MINTE A RAULUI, CUM ZICE DOMNUL, IN VREMEA RUGACIUNII. De aceea si marele Vasile, osandind impotrivirea in cuvant, zice catre egumen, sa-i dea celui ce se impotriveste in cuvant multe metanii, pana la o mie. Iar schimband numarul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta inseamna: cel ce graieste impotriva e dator sa faca o mie de metanii inaintea lui Dumnezeu, sau una catre staret, zicand: 'Iarta-ma, Parinte'. Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este propriu-zis pocainta si taierea patimii impotrivirii in cuvant. NU ESTE IMPOTRIVIREA IN CUVANT, ZISE SFANTUL ISAAC, PROPRIE VIETUIRII CRESTINILOR. EL A PRELUAT CUVANTUL DE LA APOSTOLUL CARE ZICE: 'IAR DACA CINEVA INCEARCA SA SE IMPOTRIVEASCA IN CUVANT, NOI NU AVEM O ASTFEL DE OBISNUINTA'. Si ca sa nu para cuiva ca leapada numai de la sine pe cel ce se impotriveste in cuvant, adauga: 'nici Bisericile lui Dumnezeu'. Din acestea poate cunoaste cineva ca este in afara de toate Bisericile lui Dumnezeu, si de Dumnezeu, cand se impotriveste in cuvant si are trebuinta de acea unica si minunata pocainta (metanie), care nefacandu-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. CACI METANIA (POCAINTA) ESTE TAIEREA VOII RELE, zice Gura de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de genunchi, si arata infatisarea de supunere a celui ce cade fara ingamfare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, daca s-a impotrivit cuiva. Prin ele isi afla loc de aparare, daca nu se impotriveste nicidecum in cuvant, nici nu incearca sa se indreptateasca pe sine, ca fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se pe sine mai rau decat toti si nevrednic sa caute in sus. Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar incearca sa se impotriveasca in cuvant celui ce-l judeca pe el, intemeiat sau neintemeiat, nu este vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta judecatorie si dreptati si asteapta sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept cuvant. CACI UNDE SE DUC DEZVINOVATIRI, SE CAUTA DREPTATEA SI NU IUBIREA DE OAMENI. ACOLO A INCETAT HARUL, CARE INDREPTEAZA PE CEL CARE A FACUT RAU, FARA FAPTELE DREPTATII, NUMAI PRIN RECUNOASTEREA SI RABDAREA CU MULTUMIRE A MUSTRARILOR CELOR CE-L MUSTRA, SI PRIN SUFERIREA CELOR CE-L INVINOVATESC FARA PUNERE DE RAU LA INIMA. NUMAI ATUNCI I SE FACE RUGACIUNE CURATA SI POCAINTA LUCRATOARE. CACI CU CAT SE ROAGA CINEVA MAI MULT PENTRU CEI CE-L BARFESC SI INVINOVATESC PE EL, CU ATAT II INSTIINTEAZA DUMNEZEU MAI MULT PE CEI CE-L DUSMANESC PE EL, SI-I DARUIESTE LUI ODIHNA PRIN RUGACIUNEA CURATA SI STARUITOARE. ť

Ť Lenea este inceputul a tot raul. ť

Ť Pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinta de dreapta socoteala, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca scop voia dumnezeiasca. ť

Ť Caci zice marele Vasile: 'Cel ce vrea sa aiba intru sine aceasta credinta mare, nu trebuie sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai, nu se mai inspaimanta deloc, ca unul ce cunoaste ca sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator si impreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va ingadui Dumnezeu'. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stapanire, precum a zis Insusi Domnul: 'Va voi arata voua de cine sa va temeti' si a adaugat: 'Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul si trupul in gheena'; si ca sa-si intareasca cuvantul, spune: 'zic voua: de Acesta sa va temeti'. Si pe drept cuvant. Caci daca ar fi altul care sa aiba stapanire afara de Dumnezeu, ar trebui sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este Facatorul si Stapanul celor de sus si celor de jos, cine este cel ce ne poate face fara El? Ť

Ť Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea, daca nu un lucru de scarba? La inceput e pamant pe urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata uraciunea. Iar mai departe: Ce este viata mea? Si cata este? Un ceas si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea? Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea o stapaneste Hristos. La ce ma ingrijesc eu si ma galcevesc in desert? N-am trebuinta decat de putina paine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce imi trebuie? Daca o am pe aceasta, a incetat orice grija. Iar daca n-o am, sa ma ingrijesc numai de ea, pentru nedesavarsirea cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care poarta grija. Ť

Ť ZIS-A DOMNUL: 'CEL CE VA RABDA PANA LA SFARSIT ACELA SE VA MANTUI'. Iar RABDAREA ESTE IMBINAREA TUTUROR VIRTUTILOR. CACI NICI UNA DINTRE VIRTUTI NU STA FARA EA. Deoarece 'tot cel ce se intoarce inapoi nu este vrednic de imparatia cerurilor'. Chiar daca i se pare cuiva ca se impartaseste de toate virtutile, daca nu va rabda pana la sfarsit si nu se va izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga in imparatia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata desavarsita in veacul viitor. In toata stiinta si cunostinta este nevoie de rabdare. Si pe drept cuvant. Pentru ca nici lucrurile cele sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i ramana ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot lucrul inainte de a se face si odata facut, prin ea ramane si fara de ea nu sta, nici nu se desavarseste. Pentru ca daca este bun, ea il prilejuieste si il pazeste; iar daca este rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu lasa pe cel ispitit sa fie stramtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. RABDAREA ARE PUTEREA SA OMOARE DEZNADEJDEA, care omoara sufletul. Ea invata sufletul sa se mangaie si sa nu slabeasca de multimea razboaielor si a necazurilor. Pe ea neavand-o Iuda, a gasit moartea cea indoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea avand-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat in razboi a biruit pe diavolul care-l doborase. Aceasta fericita virtute l-a desavarsit pe Iov si toate bunatatile lui cele dintai. Caci numai putin daca ar fi slabit in ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintai. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a ingaduit bataia spre desavarsirea lui si spre folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se nevoieste intai de toate sa o aiba pe aceasta. Caci ZICE MARELE VASILE: 'SA NU PORTI RAZBOI DEODATA CU TOATE PATIMILE, CA POATE SLABIND, TE VEI INTOARCE LA CELE DINAPOI SI NU TE VEI AFLA PREGATIT PENTRU IMPARATIA CERURILOR. CI LUPTA-TE CU FIECARE DIN PATIMI, PE RAND, INCEPAND DE LA RABDAREA CELOR CE VIN ASUPRA-TI'. Si pe drept cuvant. Caci daca nu o are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel vazut, ci isi va pricinui siesi si altora fuga si pierzarea, prin slabire, dupa cuvantul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: 'Fricosul sa nu iasa la razboi' si celelalte. Dar in razboiul vazut poate sa ramana cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin aceasta pierde darurile si cununile, ramanand poate numai cu saracia si cu necinstea. Dar in razboiul nevazut nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie in razboi, chiar daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde ar merge, afla razboi. In pustie, fiare si draci si celelalte greutati si spaime; in liniste, draci si ispite; in mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc. Nu se afla loc fara suparare. DE ACEEA FARA RABDARE NU POATE AVEA ODIHNA. Iar aceasta vine din frica si credinta si incepe de la intelepciune. Dumnezeu este aproape de cei ce vor sa rabde pentru El incercarea si sa nu paraseasca virtutea cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le, veselindu-se cu nadejdea mantuirii. Si cu drept cuvant. Caci daca stau inainte doua primejdii, una vremelnica, iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea dintai? De aceea zice Sfantul Isaac: 'Mai bine este a rabda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu nadejdea vietii vesnice, decat a cadea cineva de la Dumnezeu in mainile diavolului de frica incercarilor si a se duce impreuna cu acela la munci'. De aceea bine este daca se bucura cineva, asemenea sfintilor, in incercari, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e mai usor, pentru sila ce ne sta in fata? Fiindca ne sta in fata necesitatea sau sa ne primejduim aici trupeste si sa imparatim cu Hristos duhovniceste in veacul de acum prin nepatimire si in cel viitor, sau sa cadem de frica incercarilor cum s-a zis, si sa mergem la munca vesnica. Sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin rabdarea celor neplacute. Caci RABDAREA este piatra neclintita in fata vanturilor si a valurilor vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se intoarce inapoi in vremea revarsarii lor. Iar afland usurare si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme buna si in greutati. De aceea ramane neranit in cursele vrajmasului. In vreme de furtuna rabda cu bucurie asteptand sfarsitul, iar cand se face vreme buna asteapta ispita, pana la cea din urma suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta cunoaste ca nu este in viata aceasta ceva care sa nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu, caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava, cinstea si stapanirea, in veci. Amin. Ť



Ť Ceea ce ajuta si impiedica pe om sa se mantuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva? Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa obisnuinta face pe om de la sine, pe incetul, fie bun, fie rau. ť
Ť Pentru tot lucrul bun trebuie sa intrebe omul, ca Sfantul Antonie, nu pe oricine se nimereste, ci pe cei ce au DARUL DEOSEBIRII, ca nu cumva cei intrebati, fiind necercati (lipsiti de experienta), sa cada amandoi in groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca FARA DREAPTA SOCOTEALA NU SE FACE NICI UN LUCRU BUN, CHIAR DACA LI SE PARE CELOR NESTIUTORI CA E BUN, FIE PENTRU CA SE FACE NELAVREME SI FARA SA FIE TREBUINTA, FIE CA NU SE TINE SEAMA DE MASURA LUCRULUI SAU DE TARIA OMULUI, SAU DE CUNOSTINTA LUI SI DE ALTE MULTE. IAR CEL CE ARE DARUL DEOSEBIRII, L-A PRIMIT PRIN SMERITA CUGETARE. DE ACEEA TOATE LE CUNOASTE DUPA HAR si la vremea sa vine la puterea stravederii. Ť

Ť Smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, cand va imparati smerenia in madularele lui. Si pe drept cuvant. Caci prin multe ispite si prin rabdarea lor se face omul incercat si prin aceasta isi cunoaste neputinta sa si puterea lui Dumnezeu. ť

Ť Este foarte bine a intreba in toate. Dar pe cei cercati (cu experienta); pe cei necercati e primejdios, neavand ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, catimea, puterea, cunostinta celui ce intreaba si hotararea lui, scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvant din dumnezeiasca Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneste prea mult, dar nu poate izbandi nimic. Iar daca nu se afla cineva cu darul deosebirii intre oamenii de acum, pentru ca lipseste smerenia care il naste, suntem datori sa ne rugam cu staruinta inaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul. Si chiar daca suntem lipsiti de maini cuvioase, sau de curatia sufletului si a trupului, sa fim macar in afara de pomenirea raului si de ganduri patimase. ť


PARINTELE DUMITRU STANILOAE :

Ť MAREA TAINA A IUBIRII ESTE UNIREA PE CARE EA O REALIZEAZA INTRE CEI CE SE IUBESC,FARA DESFIINTAREA LOR CA SUBIECTE LIBERE.Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul,asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt,ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.INTRE CEI CE SE IUBESC NU ESTE SEPARATIE.Pe de alta parte,ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la a ltul,precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. ť

Ť Cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor,ci pe sine insusi intreg,fara sa inceteze de a ramane si in sine.E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor.Iar chipul celui iubit nu se impune silnic,ci e primit si pastrat cu bucurie,mai bine zis e absorbit de cel iubitor,incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt :cel iubit sau cel ce iubeste.
Desigur,aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om.Aici in primul rand Dumnezeu Isi trimite energia in om.Iar iubirea dumnezeiasca coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine.Dar energia dumnezeiasca odata comunicata omului,aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman,trezita de energia dumnezeiasca.Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om ,ci si omul Il iubeste pe urma pe Dumnezeu,sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. ť

Ť In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine,ci si pe semen sau prin semen,fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine.Aceasta inseamna ca nu-l am ca obiect al meu,ca parte a individualitatii mele,ci in legatura libera cu mine,nu ca al meu,ci ca al nostru.
Daca tu mi te daruiesti liber fara a inceta de a fi suveran,nesubordonat mie ca obiect,iar eu ma daruiesc tie la fel,inseamna ca nici eu,nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia,ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu,si tu esti al meu fara a-ti pierde libertatea,fara a inceta sa fii si al tau.Eu sunt al nostru si ti esti al nostru.Propriu-zis ,nici eu,nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere,atat de legate ,incat nu se pot desparti,ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte,subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim,de necesar ca si al meu,ba chiar constituind pentru mine,sau pentru subiectul meu,centrul de preocupare si izvorul de traire,asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.Suntem doi intr-o unitate,fiecare privind la celalalt.Tu imi esti necesar mie,tii de existenta mea,fara a fi incorporat in eul meu,si eu,de existenta ta,fara a fi incorporat in tine.