Mi se face sila cand citesc astfel de conceptii,din partea oamenilor maturi,fiindca aici nu este vorba doar de ceea ce citim in diferite carti,este vorba de viata unor oameni,de viata nostra vis-a-vi de a acestor oameni,de noi toti si calitatea vietii pe care o sustinem,nu doar o propovaduim.
In dragostea aceasta lumeasca,uneori partenerii ajung la conflicte iminente,uneori unul dintre parteneri supus unor simtiri atat de puternice,ofera mult,foarte mult,mai mult decat i se cere,crede ca asa trebuie,insa la un moment dat vine clipa in care cel caruia i s-a oferit mai mult decat a avut nevoie sau mai mult decat a pretinsa,sa para mai nepasator la aceste daruiri.Cel care a daruit atat se simte tradat,se simte nedreptatit de atitudinea celui caruia i-a dat totul,si vine intrebarea;de ce?,de ce nu-mi este apreciat efortul?Pentru ca celalalt nu ti l-a cerut in mod expres,sau poate nu ti l-a cerut atat de accentuat si expresiv,pentru ca celalalt,poate nu ti-a cerut diversele dendinte de a-l apropia,ci cu totul altele.Insa noi obsedati in subconstient de aceste trairi,daruim in exces,daruim mult si fara ca macar sa mai tinem cont de ceea ce vrea celalalt cu adevarat,de ceea ce-l bucura cu adevarat.Si ne afundam in lumina orbitoare a unor dorinti de nestavilit...apoi pretindem rasplata,chiar daca aceste lucruri nu ne-au fost cerute.Si astfel apare dezamagirea si dezinteresul,sau conflictele intre iubiti,pentru ca nu s-a inteles pe deplin care este calitatea relatiei,care este discernamantul pe care aceasta poate merge,fiindca fie ea si oarba,are nevoie de un strop de ratiune pentru a se ghida intr-un fel.Pentru ca nu am inteles de la inceput personalitatea fiecaruia dinstinctiva,si deci,dorintele acestora,care pot diferi.
Cred ca asa este si cu aceasta presupusa iubire si daruire fata de Dumnezeu,uneori am impresia ca oamenii au inventat fel de fel de lucruri pentru a se putea pretinde mai aproape de Dumnezeu,pentru a-i oferi acestuia multumire si devotament,si au inceput sa se sacrifice ca natangii,fara vre-o dovada a veridicitatii acestor reactii,si-au inceput sa se afunde intr-un egoism neprevazut,pe considerentul ca trebuie sa-l iubeasca pe Dumnezeu mai presus de orice.Dar nu cred ca Dumnezeu are nevoie de o astfel de iubire,altfel nu ar mai fi venit pe pamant in chip de om,traind printre oameni.Dumnezeu cere oamenilor calitatea,in primul rand prin modalitatea de convietuire si intelegere printre semeni,nu cred ca cere omului jertfa cereasca si extrema,in acelasi timp in care acesta departandu-se de oameni,invata inevitabil sa-i urasca sau sa fie nepasatori fata de acestia.Aici am vrut sa ajung,nu putem pretinde ca-l iubim pe Dumnezeu,creandu-ne o lume singuratica si dispretuitoare in virtutea divinitatii.Iar restul de pacate,sau de asa zisele pacate ale semenilor nostri,cu siguranta numai Dumnezeu le va putea judeca,iar noi nu trebuie decat a ne pleca capul,pentru ca suntem plamaditi din aceiasi tarana din care sunt facuti cei pe care-i judecam "cu binecuvantare",fiindca noi credem ca suntem indreptatiti spre a face aceste reprosuri,sau doar constatari,in favoarea crezamantului propriu.Dumnezeu nu ne cere sa-l iubim doar intr-un fel anume,Dumnezeu ne cere sa-l iubim dupa structura fiecaruia,atat cat poate fiecare,dar si cat primeste fiecare din partea vietii.Pentru ca fara voia lui Dumnezeu nu se misca nici un fir de iarba,iar caile Lui sunt de neimaginat,noi trebuie doar sa credem si sa ne cunoastem,sa ne pese de semenii nostri si sa le dam o mana de ajutor daca ne cere,caci viata acestora numai Dumnezeu o poate judeca si randui.Caci Dumnezeu cand a spus ca daca deschizi usa nevoiasului ai deschizi Lui,nu a spus ca nevoiasul trebuie sa nu prezinte calitatea de parasitor al vre-unei manastiri,sau mai stiu eu ce,ci doar sa fie nevoias.Dar noi,ne pretindem credinciosi,ina suntem mandri exact ca ceata cea de pe urma a ingerilor decazuti din cer,pentru ca ne pretindem salvati,judecand si duhnind a ignoranta,posedati de orgolii ce ,in realitatea mistica,nici o lege nu le poate ajunge.Oameni buni!,eu asa ma vad!!!
|