Daca esti sincer in cautarile tale citeste acest articol:
Pentru cei mai multi neoprotestanti istoria Bisericii se împarte în douã perioade: epoca apostolicã si epoca de dupã Reformã. Ce s-a întâmplat între aceste douã perioade rãmâne în spatele unei perdele pe care putini neoprotestanti sunt interesati sau îndrãznesc sã o dea la o parte. Cei mai multi trãiesc un crestinism anistoric, inspirat fie din propriile lor interpretãri ale Scripturii, fie din experientele emotionale pe care le-au cunoscut în adunãrile lor. Ca baptist am fost învãtat cã noi, baptistii, practicãm un crestinism autentic, asa cum a fost lãsat de Hristos si de Apostoli si cã noi suntem cei care ne-am întors la învãtãturile biblice dupã secole de rãtãciri. Baza credintei noastre era presupusã a fi doar Biblia, divortatã de istoria si de Traditia Bisericii, în conformitate cu învãtãtura protestantã despre Sola Scriptura.
În contrast cu aceastã atitudine, ortodocsii se referã adesea la istoria Bisericii. Orice carte de introducere în Ortodoxie mentioneazã nu doar epoca apostolicã, ci si marile controverse dogmatice din primele secole, consiliile ecumenice, miscarea monasticã sau extinderea crestinismului în primul mileniu. Credinciosii ortodocsi aud la fiecare slujbã numele unor sfinti sau martiri care au trãit sau murit pentru Hristos începând din primul veac pânã în zilele noastre. Ei sãrbãtoresc evenimente legate de istoria Bisericii cum ar fi Duminica Ortodoxiei (legatã de al Saptelea Sinod Ecumenic) sau Duminica pãrintilor sinoadelor. La slujbele din zilele dedicate anumitor sfinti se citeste un mic pasaj privitor la viata lor. Crestinul ortodox dobândeste astfel constiinta unei continuitãti si a unei comuniuni cu sfintii tuturor veacurilor.
Istoria Bisericii este e fapt continuarea Faptelor Apostolilor si ne învatã tot atât de mult ca si aceastã carte a Noului Testament. Din istoria Bisericii învãtãm pericolele la care au fost expusi crestinii, atât dinãuntru cât si din afarã, învãtãm care era credinta lor si, prin urmare, care sunt învãtãturile ce trebuie tinute ca sã ne ferim de erezii sau schisme. În istoria Bisericii gãsim exemple de culmi de viatã si spiritualitate, exemple de sfinti care au biruit ispitele si neputintele firii, de martiri care I-au fost credinciosi lui Hristos pânã la moarte, de nebuni pentru Hristos, de crestini care au pãrãsit plãcerile si slava lumii pentru o viatã de post si rugãciune.
Motivul pentru care neoprotestantii evitã sau ocolesc acest subiect este acela cã un cercetãtor nepãrtinitor al istoriei Bisericii descoperã cã Biserica primului mileniu, sau chiar a primelor secole dupã apostoli era asemãnãtoare sau chiar identicã cu Biserica Ortodoxã, asa cum o cunoastem în zilele noastre. Aceastã observatie îi pune pe neoprotestanti în defensivã si îi obligã sã explice si sã justifice diferentele cu Biserica istoricã.
În general, expunerea istoriei Bisericii de cãtre neoprotestanti cuprinde urmãtoarele puncte:
• Perioada apostolicã a fost prima perioadã de început a Bisericii si de extindere a crestinismului în lume. În ciuda unor frãmântãri locale, Biserica „primarã” era o Biserica curatã pe care o putem lua ca model.
• Biserica a trecut apoi prin epoca persecutiilor, care a durat pânã la edictul de la Milan al lui Constantin prin care s-a dat libertate credintei crestine.
• Constantin a folosit Biserica pentru interesele lui politice. Astfel Biserica a ajuns sã fie aservitã statului.
• În timpul lui Constantin si dupã el milioane de oameni au fost fortati sã intre în Bisericã. Acestia erau crestini doar cu numele si au adus în Bisericã „aspectele pãgâne” pe care le vedem astãzi în Biserica Ortodoxã: icoanele, cinstea datã Mariei, ierarhia bisericeascã, etc.
• În al doilea mileniu au apãrut o serie de reformatori care au încercat sã readucã Biserica pe fãgasul cel bun, dar care au fost excomunicati sau chiar omorâti de „biserica oficialã”.
• Reforma a reusit în cele din urmã prin Luther, care „din pãcate” nu a dus-o destul de departe.
• Neoprotestantii au dus Reforma pânã la ultimele ei consecintele Biblice.
• Neoprotestantii (evanghelicii) de astãzi practicã din nou învãtãturile Bisericii primare, în timp ce Biserica Ortodoxã si cea Catolicã au rãmas cu obiceiurile pãgâne însusite dupã Constantin.
Existã desigur mici variatii de la un autor la altul, de la un predicator la altul sau de la o confesiune la alta. În general, manualele de Istorie a Bisericii editate de neoprotestanti sunt mai elaborate si mai nuantate, cu toate cã cele mai multe contin aceeasi teorie a coruperii Bisericii dupã Constantin. Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti în Biserica Ortodoxã. Mai mult decât atât, lui Constantin i se mai dã si titlul de „Cel de o seamã cu Apostolii”. Dar cum ar putea fi considerat sfânt cel care a stricat Biserica? Ortodocsii nu recunosc aceastã „stricare” a Bisericii si observã cã actele lui Constantin au dus la o explozie a crestinismului în întreaga lume anticã. Probabil mai multi au ajuns sã-l cunoascã pe Hristos si sã fie mântuiti datoritã lui Constantin decât datoritã oricãrui alt om în istorie.
Teoria coruperii Bisericii în primele veacuri ne lasã cu douã mari întrebãri
1. Cum a fost posibil sã se corupã atât de rapid aceeasi Bisericã care a rezistat atât persecutiilor cât si asalturilor eretice?
Explicatia dupã care Biserica a fost coruptã prin simplul fapt cã a primit libertate si a fost favorizatã de cãtre stat pare a fi neverosimilã. În primul rând, majoritatea practicilor Bisericii pe care protestantii le resping au apãrut înainte de decretul lui Constantin. În al doilea rând, teoria coruperii dupã Constantin contine presupunerea cã libertatea si acceptarea socialã a Bisericii duce în mod necesar la rapida ei corupere. Daca ar fi asa, ne-am astepta sã vedem acelasi fenomen si în alte perioade ale istoriei. În particular, aceeasi „legitate” istoricã s-ar aplica si confesiunilor protestante. Dacã Biserica primarã s-a corupt într-o singurã generatie, de ce nu s-ar fi stricat în acelasi fel confesiunile moderne? Ne-am astepta ca baptistii care au fost liberi si chiar favorizati social si cultural în Statele Unite sã sufere acelasi proces de pãgânizare.
2. Cum a fost posibil ca Trupul lui Hristos, Biserica sã fie „mort”, „corupt” sau „pãgân” timp de 1200 de ani din istoria lui de 2000 de ani?
Hristos i-a spus lui Petru: „... pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18). Teoria coruperii Bisericii contrazice în mod direct cuvintele Mântuitorului. Conform acestei teorii, Biserica lui Hristos a suferit un lamentabil esec din care a fost salvatã doar de aparitia confesiunilor neoprotestante moderne.
|