Pentru a intelege mai bine sensul acestor cuvinte, voi reda un comentariu al Parintelui Staniloae. Doresc sa incep cu un alt verset asemanator: "Parintele Meu, de este cu putinta treaca de la Mine acest pahar, insa, nu precum voiesc Eu ci precum voiesti Tu". Iisus a trait frica omeneasca de moarte cu toata intensitatea. Dar, in acelasi timp, vointa i se incorda in hotararea de-a nu se lasa doborat de frica si de-a nu cauta sa scape de moarte. Il intarea in aceasta vointa de-a implini voia Tatalui. El cerea sa treaca acest pahar de la El, numai "de este cu putinta". Desigur ca nu intelegea prin aceasta ca Tatal n-are putere sa-L fereasca de moarte. "De este cu putinta" insemna numai: de vrea Tatal sa renunte la mantuirea oamenilor prin moartea Fiului Sau ca om; sau de vrea sa se foloseasca de vreun alt mijloc pentru mantuirea lor. Lasa totul in voia Tatalui. De voieste Tatal ca sa se foloseasca de moartea Lui pentru mantuirea oamenilor, El primeste moartea cu toata frica de ea. Nu voia sa se foloseasca de puterea lui ca Dumnezeu contrar voii Tatalui. Era hotarat sa-si puna de acord voia Sa cu voia Tatalui. Era o lupta in El intre frica omului, care mergea pana la varsarea unor picaturi de sange amestecate cu sudoarea Lui, si hotararea de a-si pune de acord voia Sa omeneasca cu voia Tatalui ceresc, care era si voia lui dumnezeiasca ce voia aceasta moarte si nu accepta sa fie evitata.
Nu putea sti Iisus ca in starea de pacat in care se gaseau oamenii nu puteau fi ridicati decat dandu-li-se pilda iubirii Sale de Dumnezeu si de oameni cu pretul rabdarii pentru ei chiar si a mortii? Ca nu se putea renunta la o astfel de iubire pentru salvarea vietii lor? Ar fi putut Iisus lasa firea Sa omeneasca sa accepte un astfel de compromis? Nu se putea! Fizic putea scapa, plecand din Getsimani, unde stia ca va veni Iuda cu garda arhiereilor, in Galileea, sau dincolo de hotarele ei. Dar acesta era un compromis, care nu putea mantui nici firea Lui omeneasca, nici pe oameni.
Totusi frica de moarte i-a fost asa de mare, ca a putut ruga pe Tatal de e cu putinta sa-L scape de ea, desi stia ca nu e cu putinta fara sa renunte la mantuirea oamenilor. Dar faptul ca nu fuge din frica de moarte pur si simplu, ci-L roaga pe Tatal sa-L scape de ea, de e cu putinta, arata ca e mai tare decat aceasta frica si nu se lasa dus de puterea ei la fuga de moarte, ci se supune voii lui Dumnezeu, de oare stie ca-I cere sa moara.
Frica ii era atat de mare, ca si-a putut pune intrebarea de e cu putinta sa scape de moarte, cand stia ca nu poate. Dar totusi o stapanea, nesupunandu-se pur si simplu ei, ci intreband pe Tatal de e cu putinta sa scape. Era extrem de mare frica, dar si-a stapanit-o totusi. A invinis frica traind-o pana la capat, nefugind de ea, cum a invins moartea traind-o pana la capat, neocolind-o.
Sf. Maxim Marturisitorul spune: "E vadit ca prin negarea: "Nu precum Eu voiesc", care arata impotrivirea inlaturata, prezinta acordul vointei omenesti a Manituitorului cu vointa Lui dumnezeiasca si parinteasca, ca a Cuvantului intreg, care a dat existenta intregii firi (omenesti) si a indumnezeit-o prin faptul ca i-a dat existenta in bine" (Despre cuvintele: "Parinte, de este cu putinta, sa treaca acest pahar ...", V. G. 9(1, 65).
Sleit cu totul de puterea omeneasca, si ajuns la culmea durerii, la ceasul al noualea, sau la trei dupa-amiaza, ",a strigat cu glas mare, zicand: Eli, Eli, lama sabahtani!, adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Matei 27, 46; Marcu 15, 34).
Prin cuvantul: "Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai parasit", si-a exprimat marimea durerii si a sleirii omenesti, cum si-a exprimat prin cuvantul: "De e cu putinta, treaca de la Mine acest pahar", frica omeneasca extrema. Dar prin cuvantul: "Dumnezeul Meu", ca si prin cel de "Parinte", arata ca continua sa-L simta pe Dumnezeu ca Tata iubitor si-si dadea seama ca parasirea aceasta in suprema durere e necesara pentru ca suportand-o, sa faca firea Sa omeneasca mai tare ca orice durere. Unea simtirea supremei dureri cu taria suprema a suportarii ei, facand-o biruitoare pe cea din urma. Faptul acesta il arata prin cuvintele urmatoare, spuse dupa ce si-a udat buzele cu otetul din buretele ce i s-a intins: "in mainile Tale incredintez sufletul Meu" si "Savarsi-tu-S-a". M-ai parasit, Parinte, in aceasta durere, ca nici ea sa nu-Mi ia siguranta ca prin ea vin la Tine. Si asa "s-a savarsit" -tot ce era necesar pentru intarirea firii umane, pentru renuntarea la vointa de a-Mi darui viata omeneasca prin moarte Tie, ca sa atrag la Tine pe toti cei ce vor primi moartea cu credinta in Tine ca Tatal Meu, cu credinta ca alipindu-se ei de Mine, Fiul Tau, facut om, se vor bucura si ei de iubirea Ta si de venirea da Tine. "Savarsitu-s-a" inseamna savarsirea calei mai mari opere a iubirii lui Dumnezeu fata de oameni si a umanitatii asumate in Fiul lui Dumnezeu si a tuturor celor ce se unesc cu El ca om, fata de Dumnezeu.
"Savarsitu-s-a" inseamna "desavarsitu-s-a" omul in Dum nezeu, "desavarsitu-s-a" opera de adunare a creatiei in Dumnezeu prin umanitatea asumata in Fiul lui Dumnezeu. Moartea Fiului lui Dumnezeu ca om, facandu-se parga mortii tuturor oamenilor care cred in El, ca renuntare la viata legata de lumea aceasta pentru viata in Dumnezeu, a facut sa se cutremure pamantul pe care traim acum, datorita fragilitatii lui, ba chiar pietrele care par un fundament trainic al lui sa se desfaca, sa se despice, precum tot ea a facut sa ni se deschida comuniunea cu Dumnezeu prin ruperea catapetesmei. Se arata ca Dumnezeu sustine acest pamant pentru om. Prin moartea in Hristos a omului pentru viata de pe pamant, acesta se arata ca nu are existenta eterna in forma de acum.
|