Marian, Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar constituie, in ge*neral, punctul de sprijin al credintei in existenta raiului si a iadului in*data dupa judecata particulara. Ea vine sa confirme fata de Vechiul Testament, vestea cea buna ca odata cu intruparea si apoi invierea Fiu*lui lui Dumnezeu, s-au deschis portile raiului, pana atunci inchise. Se stie ca pana la intruparea Mantuitorului toate sufletele mergeau in Seol, nu*mele vechi-testamentar al iadului, loc cunoscut Vechiului Testament pentru toti cei trecuti dincolo. Seolul ramane odata cu venirea Mantuitorulul, numai locasul celor rai, iar celor buni li se deschide raiul. Talharului i s-a promis raiul imediat : "Astazi vei fi cu mine in Rai" (Luca XXIII, 43).
Multi teologi protestanti, chiar dintre cei de marca, cum este P. Althaus, de exemplu, neaga supravietuirea sufletului dupa moarte sub motivul ca "omul trebuie sa-si dea seama ca viata viitoare se datoreaza nu naturii indestructibile a sufletului, ci unui act de atotputernicie si de mila dumnezeiasca; deci omul trebuie sa fie distrus complet, ca sa vada cum singur Dumnezeu ii da din nou viata". Aceasta invatatura este menita sa contracareze teoria catolica de esenta filosofica despre indestractibilitatea sufletului din cauza naturii sale absolut simple, fara parti, care nu permite dezagregare. Ea ascunde insa vechea idee protestanta ca omul pacatos nu mai pastreaza nimic in sine, dupa cadere, din chipul lui Dumnezeu, ci este asemenea unei pietre sau a unui bustean. Consecinta acestei invataturi este aceea ca dupa moarte nu are ce sa mai supravietuiasca din om, din moment ce el nu mai are in sine dupa cadere nimic din Dumnezeul cel nemuritor.
|