Clausemi, fara sa vrei ai si dat un citat. E normal.
Este bine sa folosim citatele unor parinti in contextele noastre dialogale. Motivul este simplu. Noi nu am ajuns pana acolo incat sa ne putem folosi de experienta noastra, pentru simplu motiv ca nu o avem.
Am sa dau un citat, nu din parinti, ci din Gabriel Liiceanu-Usa interzisa. Orice pasiuni puneti-le deoparte momentan. Cititi cu atentie cum si din ce cauza se formeaza cuvantul in noi:
"[ ] mi-am dat deodata seama ca am tacut bine atitia ani de zile. Neputinta de a ma exprima m-a facut, desigur, nefericit, dar ceea ce pina acum m-a impiedicat sa vorbesc liber a fost tocmai "sentimen*tul constient al insuficientei personale". Veninul strins in mine nu atinsese concentratia necesara pen*tru a deveni leac. Eram pur și simplu necopt. Nu traisem de-ajuns ca sa intru in comuniune cu mine, cu altii si, cu atit mai putin, cu Dumnezeu. A tre*buit sa cunosc spaima carnii si lehamitea ultima a sufletului, sa ma desprind de oameni care plecind au luat parti din mine, sa-mi ingrop prieteni, sa tra*iesc o revolutie si sa am socul intilnirii cu poporul meu, sa ma destram, sa ma detest, sa ma inec in re*grete si remuscari si sa mai vreau, totusi, sa ma adun din nou. Fara toate astea, orice pagina scrisa in nume propriu nu este decat o enorma palavrageala."
Si asta nu e scrisa de un monah. Desigur poti deveni monahul Bisericii tale interioare, dar trebuie sa treci prin multe ca tu sa sti sa spui cuvantul, sa vorbesti. Restul e... Il simtim, dar il exprimam prin pasajele testamentare ale parintilor nostri, care fara sa ne dam seama au devenit duhovnicii nostri. E o problema cu exagerarea. Nu e buna nicaieri, dar, lasa pe fiecare sa isi exprime punctul de vedere prin duhovnicii pe care ii are. Altfel devenim sectari.
Doamne ajuta.
|