Raspunul meu este: nu poti convinge pe cineva sa fie credincios. Acest lucru tine de structura sufleteasca a fiecaruia. Dumnezeu stie de ce aleg unii sa creada iar altii sa nu creada. Sfintii Apostoli propovaduiau. Adica, explicau cum stau lucrurile. Cine era "atins la inima" credea, cine nu, nu. Insusi Mantuitorul a zis: "Mergeti si propovaduiti credinta la toate neamurile. Cine va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu va crede se va osandi." Deci tine de fiecare, ce alege: sa creada sau nu.
Asa ca eu imi inteleg rolul intr-o astfel de situatie in felul urmator: datoria mea este sa marturisesc. Adica sa spun ce stiu eu si ce cred eu. Daca nu marturisesc, Dumnezeu ma trage la raspundere; dar nu-mi cere sa conving pe nimeni. Este motivul pentru care Ortodoxia nu face prozelitism.
Marturia mea este: imi este bine sa fiu langa Dumnezeu. Vreme de multi de ani am trait fara El, la alegerea mea, cand, la 7 ani am refuzat sa mai merg la biserica. Dar apoi, treptat, am inceput sa fiu din ce in ce mai nelinistit: orice s-ar fi intamplat, nu eram multumit, aveam un sentiment ca ceva lipseste. Asa ca am inceput sa caut ceva care sa ma implineasca. Am cautat in tot felul de lucruri: in romane, in Sience-Fiction, in calculatoare, in sport, in arte martiale, in Yoga, in Zen si in altele. Yoga a fost ultima inainte de Ortodoxie. In Yoga ma simteam din ce in ce mai rau, fizic si mental. Si la un moment dat, intr-o duminica, dupa ce am citit cateva pagini din "Ortodoxia si Religia viitorului" de pr. Serafim Rose, am fost "atins la inima" si am avut o lunga dupa-amiaza de discutie cu mine insumi, a carei esenta este: "daca tot am cautat acel CEVA prin tot felul de locuri, inclusiv straine de neamul romanesc, de ce nu as cauta si aici, la mine acasa, la ceva ce eu am primit deja - in Biserica. In fond sunt botezat." Si de aici m-a intarit Dumnezeu si am ajuns treptat la Biserica si de atunci imi este foarte bine, El m-a ajutat si m-a intarit din ce in ce mai mult.
Cam asta e povestea mea.
Doamne-ajuta!
|