Eu cred ca nu se poate generaliza nimic. Fireste ca si calugarii ca si noi mai cad in lupta cu ispitele. Dar daca le-am vedea si lacrimile de pocainta si metaniile si ostenelile prin care cer mila de la Dumnezeu dupa ce s-a intamplat sa cada in vreo ispita, nu i-am mai judeca. Multi se spovedesc imediat chiar si pentru ca au mancat un mar fara binecuvantare, darmite pentru greseli si pacate mai mari!

Nu e simplu sa-ti schimbi modul de a gandi si sa te lasi modelat de altcineva. Dar calugaria fara lupta cu gandurile, cu ipitele si cu patimile, cu pacatele in general, nu inseamna totusi prea mult. Nici zidurile singure, nici hainele de calugar nu mantuiesc.

Daca ti-ai calcat propriul orgoliu in picioare, nu ti se mai pare nicio munca umilitoare. Iar daca in lume duhul mandriei face ravagii, apoi sa nu se faca acesta simtit macar in parte si in manastire? De unde pleaca acesti calugari? Nu din lume? Si le pretindem ca peste noapte sa-si schimbe modul de a gandi? Cinste celor care reusesc in scut timp sa se adapteze! Iar pe ceilalti Dumnezeu sa-i ajute sa duca o viata evlavioasa!