Intr-adevar, se intelege diferenta dintre vechea psalmodie simpla, intalnita in primele veacuri ale crestinismului, si cantarea inflorita sau modurile troparelor dezvoltate ulterior in Bizant. Trebuie sa recunoastem ca, de-a lungul timpului, au existat atitudini diferite ale monahilor fata de muzica bisericeasca. Ca exemplu, mentionez atitudinea rigorista a Cuviosului Pamvo din Egipt si a celorlalti asceti din deserturile Nitriei, care conservasera pana atunci (sec III-IV) vechea cantare psalmodica.
Cuviosul Pamvo l-a trimis odata pe ucenicul sau ca sa vinda rucodelia sa. Stand 16 zile in cetate, noaptea dormea in tinda bisericii Sfantului Apostol Marcu; si, vazind slujba Bisericii si invatand si cateva tropare, s-a intors la batranul. Deci i-a zis lui batranul: "Te vad, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispita ti s-a intamplat in cetate?" Raspuns-a fratele: "Cu adevarat, parinte, intru lenevire cheltuim zilele noastre in pustia aceasta si nici canoane, nici tropare nu cantam. Mergind in Alexandria, am vazut pe cei din biserica cum canta si m-am intristat ca nu cantam si noi canoanele si troparele". I-a zis lui batranul: "Amar noua, fiule, ca au ajuns zilele in care vor lasa calugarii hrana cea tare, cea zisa prin Sfantul Duh, si vor urma cantarilor si glasurilor, caci, ce umilinta si ce lacrimi se nasc din tropare cand sta cineva in chilie sau in biserica si isi inalta glasul sau ca neputinciosii? Ca, daca inaintea lui Dumnezeu stam, sintem datori sa stam cu multa umilinta si nu cu raspandire; ca n-au iesit calugarii in pustie ca sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa se raspandeasca si sa cante cantari, sa puna glasurile la randuiala cu mestesug, ci sintem datori, cu frica lui Dumnezeu si cu cutremur, cu lacrimi si suspine, cu glas evlavios, umilit, masurat si smerit, sa aducem Domnului rugaciune.
Aceeasi conceptie aspra despre evlavie si smerenia calugareasca tinu inca multa vreme bisericile din manastiri departe de muzica imnurilor. La mai mult de un veac dupa Pamvo, ava Silvan adresa unui ucenic al sau un cuvant care iese din cadrul sentimental al celui dintai. "Ce sa fac, avo, ca sa dobandesc umilinta?", il intreba o data un frate. "Ca sunt foarte suparat de trandavire si de somn si de dormitare. Cand ma scol noaptea, am mult de luptat la cantarea psalmilor si nu pot birui dormitarea si nici psalmii nu-i pot spune fara glas". Batranul ii raspunde: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas este in primul rand mandrie, caci aceasta iti pune in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti impietreste inima si nu te lasa sa te umilesti. De voiesti deci umilinta, lasa cantarea". Dupa incheierea sfaturilor batranului despre felul in care trebuie implinit canonul calugaresc, fratele il intampina: "Eu, avo, de cand m-am calugarit, slujba canonului (?) si ceasurile dupa ran-duiala celor opt glasuri le cant". "Pentru aceasta, umilinta si plansul fug de tine", ii raspunse batranul. Gandeste-te la parintii cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericesti si nici glasuri, nici tropare stiind, fara numai putini psalmi, ca niste luminatori in lume au stralucit, precum au fost ava Pavel cel Simplu si ava Pamvo si ava Apolo si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti...
Nu cu cantari si tropare si glasuri, ci cu rugaciunea cea cu inima zdrobita si cu post, prin care si frica lui Dumnezeu in inima se face necontenit... Iar cantarea pe multi la cele mai de jos ale pamantului i-a pogorat; si nu numai pe mireni, ci si pe preoti, fiindca i-a molesit si in desfranare si in alte patimi i-a prabusit. Cantarea, asadar, este a mirenilor. Pentru aceasta se ingramadeste lumea in biserici. Ia aminte, fiule, cate cete (coruri ingeresti) sunt in cer si nu este scris pentru vreuna dintr-insele ca pe cele opt glasuri canta; ci o ceata canta neincetat Aliluia; alta: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot (Is. 6,3); alta: Binecuvantata fie slava Domnului in locul unde salasluieste El! (Iez. 3,12)...".
|