Citat:
|
În prealabil postat de mioara
Citat:
|
În prealabil postat de maria55
Si vreau sa mai adaug ceva :
Cind ne-am adunat impreuna la inmormantare (sintem mai multi frati), cind plingea unul ceilalti taceau . Niciodata nu am putut plinge impreuna . Ne-am uitat si noi unul la altul nedumiriti si speriati . Hm?
|
Maria, poate ca durerea fiecarui frate in parte, pt. fratele decedat, era atat de mare incat completa durerea celorlalti(pt. moment). Fizic, nu ati plans toti odata, dar exista si lacrimi care nu se vad, care curg inauntrul nostru, si pe care sunt sigura ca le-ati varsat toti odata( si care nu au disparut nici pana azi). Dumnezeu sa-l odihneasca pe fratele tau!
Doamne ajuta! |
maria 55,
Eu una nu am auzit de pustnici care si-au dus viata in doi.
Chiar notiunea de pustic inseamna solitudine, ceea ce nu se imparte.
Poate or fi existat, nu neg.
Despre suflet se pot spune foarte multe. Cert, zic eu, este ca el exista si este nemuritor. Si face parte dintr-un intreg numit Creatie. In Creatie intra toti oamenii, animalele, plantele, tot ce este viu pe planeta, planeta insasi.
Deci toti suntem interconenctati la un nivel "invizibil" sau care se "vede" in lumea nevazuta.
Am citit despre studii stiintifice facute cu ajutorul plantelor. Interactiunea dintre stapanul plantei si planta insasi. S-au inregistrat "reactiile" plantei la starile emotionale ale stapanului, etc. Pe mine ma pasioneaza plantele, le iubesc din tot sufletul si ma inconjur de ele.
Despre sufletul omului, eu am avut, odata, o experienta care m-a marcat profund.
Eram, sa zicem, intr-o stare tensionata cu parintii.
In stare de rugaciune, fara sa ma gandesc la absolut nimic, mi-am simtit "sufletul" , de fapt am trait sentimentul ca imi pare foarte rau cum ma comport cu ei. A fost un sentiment coplesitor ca intensitate, pe care nu l-am avut niciodata si de care eu, ca persoana, nu ma simteam capabila. Si asa am constientizat ca eu "simt", de fapt gandesc ceva, iar sufletul meu simte cu totul altceva. Nu stiu daca ma intelegeti, dar sufletul nu are barierele mintii si atunci trairile acestuia sunt cat se poate de autentice.
De atunci, am incercat sa-mi corectez atitudinea fata de parinti, si am reusit sa avem o relatie echilibrata, fara nici un resentiment din parte-mi.
Ma bucur pentru mine si pentru parintii mei pe care nu-i mai "agresez" cu gandurile mele.
Asa ca m-am lasat in voia sufletului si am facut pentru ei ce am simtit.
Cu restul, este mai greu. Dar incerc...