2. Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt în apele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pâna la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pâna la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.
Domnule, aici am impresia ca este ceva grav domnule, si mi se pare ca este vorba despre parintzii care preaspiritualizeaza atmosfera copiilor, punand chipuri omenesti ori de alta natura la orice-l inconjoara pe copil, devenind in timp, forme supraspirituale, false, de pseudoslujire a lui Dumnezeu, si defapt subdezvoltand sufletul copilului ori frustandu-l... Acuma nici invers nu se merge, adica la dechipuirea universului copilului plin de chipuri si personaje hazlii ori tenebroase care-l inconjoara, deschipuire pe baza de multzime onorabila lumeasca matura si instruita ("comunitate ce face legea")... fiindca aceasta porunca se implineste in copil oricum de la sine daca acesta se afla in cautarea adevarului si a realitatzii inconjuratoare ori a implinirii sale cu conditzia sa nu existe personaje bune sau rele care sa-i formeze realitatea cu sila doar pentru scopul nobil al maturizarii precoce, ori al mentzinerii unei forme de copilarie caldutza pana la adanci batranetze...
Ca atare, desi asa pare la prima vedere, aceasta lege ori porunca nu are cum fi o forma brutala de lepadare de obiectul pe care-l tzi in mana ori in suflet, obiect ce inchipuie el si se aseamana cu ceva ci este un fel de "datorie de credintza" de a regasi, recuratza si reidentifica obiectele de cult, chipurile dragi ori tenebroase din suflet, de a reparcurge universul intim ori familial cu care se inconjoara credinciosul in sperantza ca va reajunge la adevarul cel bun, acolo unde se afla si Dumnezeu, in universul sau intim unde se arata si Dumnezeu...
Ori mai mult pare ca este legea prin care Dumnezeu spune familiei (unirii sufletesti si de comuniune dintre parintzi si copii) fara sa-i condamne ori sa-i oblige sa nu se margineasca la Dumnezeul din familia lor care le cere porunci false in numele Lui ci sa cerceteze si sa gaseasca adevaratele porunci ale Sale si mai departe de vatra familiala, de gospodaria unde l-a cunoscut pe Dumnezeu si pare ca nu mai au nevoie de nimic...
In final aceasta porunca, fiind foarte importanta, mi se pare ca este tocmai un fel de chemare a credinciosilor in comunitatea de credinciosi tocmai pentru ca acestia sa-si impartasheasca din credintze...
|