Sa presupunem ca te incredintezi total lui Dumnezeu, te predai in mainile Lui si in voia Lui. In momentul in care ai lua o decizie care nu este voia Lui, crezi ca ai simti in inima ta ca iti pierzi linistea interioara si astfel ai regandi decizia luata? Este aceasta pierdere a linistii un semn sau este numai o iluzie care nu trebuie luata in considerare?
Încredintarea noastra lui Dumnezeu presupune cautarea voii Lui.
Nu cred ca pierderea linistii interioare e un semn. Cred ca faptul ca facem ceva fara a fi cufundati în rugaciune e un semn al faptului ca nu facem ce trebuie.
Ma gandesc ca totusi cautarea voii Lui nu trebuie sa fie un scop in sine, ci dorinta de a fi cu El trebuie sa fie primordiala.
Asta e o complicare inutila. Cei care cauta voia Lui evident doresc sa fie cu El.
Am luat decizia sa merg intr-o directie, dar in acelasi timp ma rugam sa se faca voia Lui, fara a ma mai preocupa de "care este" si a fost exact invers decat prevazusem eu.
Nu trebuie nici o secunda sa alegem confortul. A crede ca faci voia lui Dumnezeu e sigur o reflectie a mintii noastre, nu e adevarat.
Adica eu cred ca Dumnezeu se uita la sinceritatea noastra si la faptul ca Il lasam sa decida El pentru noi, asa ca daca nu ne preocupam sa stim voia Lui, El tot o sa ne indrume pasii spre ea.
Acest gând introduce un grad de inevitabilitate a mântuirii, e nefolositor, poate chiar daunator.
Deci as zice ca e esential sa incercam sa ne apropiem de El, sa ne preocupam de mantuirea sufletelor noastre si nu neaparat de cunoasterea voii Lui, fiindca daca noi Il lasam sa fie Stapan peste noi, El va putea sa ne indrume.
Trebuie sa ne straduim din toate puterile si pe toate caile. "Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta".
|