[Iustin32]

MAXIME EGGER

CUM AM DEVENIT ORTODOX



(Un ziarist elvetian convertit la dreapta credintã si devenit slujitor al lui Hristos)



"Ce putem face oare pentru ca Dumnezeu sã nu disparã între rândurile unui text?"

(Georges Khodr)



Cum am devenit ortodox? Iatã întrebarea care, fãrã îndoialã, mi-a fost pusã cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat rãspunsurile transante. Astãzi, când, dupã lungi ezi*tãri, consimt sã rãspund, luând condeiul nu pot sã nu-mi spun cã sunt totusi cât se poate de imprudent, ba chiar inconstient, sã accept un demers atât de dificil si delicat. Dificil, pentru cã, la urma urmei, este imposibil sã dezvãlui în câteva pagini rezultatul unei înaintãri spirituale care a durat ani întregi. Deli*cat, pentru cã în acest parcurs existã (ca în orice înaintare spi*ritualã) o tainã propriu-zis inexprimabilã, o dimensiune atât de profundã si intimã încât ezit la nesfârsit sã vorbesc despre ea. Dar, dacã mâna îmi tremurã, este mai cu seamã din teama ca nu cumva, slãvindu-L pe Dumnezeu, sã mã slãvesc în ascuns si pe mine însumi.

Am folosit mai sus cuvântul "înaintare". As fi putut sã vorbesc la fel de bine despre o serie de "treceri", în sens pas*cal, succedându-se de la moarte la înviere, cãci aceasta este povestea mea. Vãd cu adevãrat întreaga-mi viatã ca pe o scarã continuã, ca pe un pelerinaj interior si ca pe un suis mereu reluat cãtre împãrãtia Cerurilor, cea dintre noi si din noi însine. Pe aceastã cãrare nu-ti lipseste nimic din ceea ce alcãtuieste existenta însãsi, dar mai ales întâlnesti oameni prin care (fãrã sã fii întotdeauna constient) Dumnezeu însusi îti vine în întâmpinare, îndrumându-te.

Itinerariul meu spiritual si diferitele sale etape... Ce-ar fi de spus? Mai întâi... copilãria... într-o familie catolicã, mai degrabã pioasã decât rigoristã, cu catehismul si slujba religi*oasã mai mult sau mai putin "obligatorii". Apoi, îndatã dupã confirmare [ritualul de îmbisericire în sens plenar, adicã acce*derea la Tainele Bisericii Romano-Catolice], a venit timpul re*voltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fãrã dreptate) drept fariseicã, ipocritã, moralizatoare, culpabilizantã; revoltã care m-a fãcut sã arunc pruncul (adicã pe Hristos) cu scãldãtoare cu tot (adicã institutiile si dogmele Sale).

Pot spune cã de pe la 15 ani devenisem agnostic, însã adânc muncit de marile întrebãri metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vietii? De ce suferinta si moartea? etc. Sosise timpul cãutãrilor. Lectura marilor autori existentialisti, studiile de sociologie, angajamentul cultural si jurnalistic... toate aces*tea mã entuziasmau, însã nimic nu mã multumea pe de-a-ntregul. Parcã dãinuia în mine un gol secret. Intuiam cã omul nu poate sã-si fie propriul sens, sã-si fie izvorul propriei sale vieti, în cele din urmã, obsedat de neîmplinire, obosit de "micile eternitãti ale plãcerii" în care mã regãseam zilnic, m-am hotãrât, în 1983 (data consacrãrii mele ca ziarist), sã-mi iau un an de odihnã, un an al bilantului si al contemplãrii, un an sabatic, care sã-mi îngãduie realizarea unui vis mai vechi. Asa se face cã am petrecut cu totul vreo nouã luni prin tinuturile subcontinentului indian. Orientul - în aceastã cãlãtorie atât de bogatã si de tulburãtoare încât nu am încetat nici pânã astãzi sã mã bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a desteptãrii, iar una dintre experientele capitale mi-a fost dat sã o trãiesc în desertul Thar din Rajasthan.

Învins - si sufleteste, si trupeste - de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în linistea si în singurãtatea rãsãritului, în transparenta cristalinã a apei si a aerului, am fost deodatã ca acoperit de o fortã a pãcii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fãrã motiv, între lume si mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. Dupã aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adâncul sufletului, o altã dimen*siune a constiintei se deschisese în mine. Într-adevãr, existã, în adâncul fiintei si al lumii, o Fortã, o Fiintã, o Prezentã infinitã, dincolo de spatiu si timp, dincolo de realitatea pe care o sustine, într-adevãr, omul este un amestec de finitudine si infi*nitate, de temporalitate si eternitate, în acel moment, aceastã Fiintã, aceastã Alteritate absolutã, era încã ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Si nu îndrãzneam încã sã o numesc Dumnezeu, însã era!

La înapoierea mea acasã, în Elvetia, timpul întrebãrilor retrospective si introspective a sosit în mod firesc. Existenta acestui Cu-Totul-Altceva, a cãrui intuitie o avusesem, mã re*punea în crizã, întrebãrile mã asaltau haotic: cum urma sã-mi fie afectatã viata de cele petrecute? Puteam oare sã continui ca mai înainte, cãutând iarãsi aceeasi fericire facilã si superficialã, când în mine ardea dorul de infinit si de eternitate? Autori precum K. G. Dòrckheim si Rene Guenon m-au ajutat sã înte*leg, sã pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totul se limpe*zea: ca sã rãmân în contact cu aceastã Fiintã supremã, Prin*cipiu al oricãrei fiintãri, trebuia sã mã purific, sã mã eliberez de ego-ul, ca si de iluziile mele. În acest scop, cãrtile nu mã mai puteau ajuta. Trebuia sã pornesc neîntârziat la fapte. Se impunea un exercitiu de transformare spiritualã. Alte câteva întâlniri si anumite înclinatii estetice îmi dãdurã impulsul final: epoca Zen-ului putea începe!

Laic, fãrã dogme ori credinte, "neutru" si deci univer*sal, axat pe experienta nemijlocitã a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea si exigentele sale, dublate însã de o uimitoare si per*petuã noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire si de curãtare, de sedimentare si de aprofundare, de deschidere inte*rioarã, va redestepta în mod paradoxal si tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plinã sedintã Zen, chipul lui Hristos se înãltã iarãsi din mine, reizbucnind din tainicele strãfunduri ale fiintei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiintã "impersonalã si abstractã", de care deveni*sem constient în India, cãpãta, prin practicarea unei forme impersonale de meditatie, un chip si un nume de persoanã: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea si mie sã strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adânc decât tot ce este în mine adânc, si mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci sã-mi regãsesc rãdãcinile crestine, cu urmãtoarea întrebare zvâcnindu-mi în minte: Existã oare în crestinism o cale care sã ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientalã ca fiind esentiale oricãrei încercãri de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioarã, exista o adevã*ratã Traditie, o relatie vie între maestru si ucenic? O asemenea cale exista cu adevãrat, si anume în crestinismul rãsãritean.

Cu doi ani în urmã avusesem parte de o conversatie neobisnuitã prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o mãnãstire "extra*ordinarã", ale cãrei baze fuseserã puse în Anglia de cãtre Arhi*mandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Staretului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de cãtre Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului si care trãise mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Aceastã amintire m-a preocupat într-atât, încât am sfârsit prin a lua drumul Angliei.

Sãptãmâna petrecutã la Mãnãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul" a fost o experientã cu totul tulburãtoare. Dincolo de primirea rezervatã fiecãrui vizitator (cu adevãrat primit precum Hristos) si de apropierea dintre cãlugãri, frati si pelerini, trei lucruri m-au frapat încã de la început, întâi, atentia cu totul deosebitã acordatã persoanei, respectul absolut pentru unici*tatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertãti, al cãrei sens si consistentã veneau din dãruirea si uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna "a fiinta întru Bisericã", adicã un mod de viatã care transformãBiserica (sau care ar trebui sã o transforme) în ceva superior unei simple societãti sau institutii. Apoi, oficierea Rugãciunii lui Iisus...

Îmi voi aminti mereu zorii rãcorosi ai zilei în care am pãtruns în Biserica "Sfântul Siluan". Totul era scãldat într-o luminoasã penumbrã radiind din candele si din icoane, iar tãce*rea era însufletitã doar de cântecul pãsãrilor rãzbãtând prin ferestre. Si, timp de douã ore, în nenumãrate graiuri (slavonã, greacã, francezã, englezã), aceastã rugãciune psalmodiatã: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Dacã la început am recitat-o aproape ca pe o mantrã [formulã sacrã hindusã ori budistã, "condensând" divinitatea pe care o invocã], "rugãciunea inimii" avea sã-mi devinã cu timpul o întâlnire personalã cu Hristos, vie, aducãtoare de pace si purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în strã*fundurile inimii si totodatã o armã în lupta anevoioasã, adesea istovitoare, împotriva patimilor si a gândurilor strãine. Mã fas*cina faptul cã aceastã rugãciune se nãscuse în desertul Egip*tului într-al IV-lea secol crestin - prima întâlnire cu Ortodoxia mã întorcea la rãdãcinile crestinismului, la Biserica una si nedespãrtitã a primelor secole. Am fost desigur impresionat si de frumusetea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înteleg mai târziu) era expresia simultanã a bucu*riei pascale si a durerii crucii. Fie în rugãciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat sã participe plenar: cu vederea - de cãtre icoane si lumânãri, cu auzul - de cãtre cântãri, cu mirosul - de cãtre tãmâie, precum si printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile... India îmi descoperise, prin socul realitãtii sale neascunse, nu numai cã aveam un trup, dar si cã eram unul. Ortodoxia urma sã mã învete, prin slujbele sale liturgice, prin traditia sa misticã si asceticã, prin tineretea deloc rarã a credinciosilor, cã întâlnirea si unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfânt.

În timpul acestei prime sãptãmâni n-am reusit sã-l întâlnesc pe pãrintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte sã plec, unul dintre cãlugãri mi-a dãruit un sirag de metanii din lânã neagrã, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugãciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tãcere ce mi-a fost dat sã trãiesc la întoarcere. Voi spune numai cã inima mea rãnitã de iubire se întredeschisese asemenea unei porti înaintea lui Dumnezeu, ca sã-mi vãd eu neantul si tenebrele sufletesti. "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat împãrãtia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteste Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am cãit îndatã, dar am învãtat cã aceastã metanoia [în gr. - "primenire lãuntricã", "întoarcere a sufletului cãtre Dumnezeu"] este cheia vietii duhovnicesti. Dimpreunã cu smerenia si cu frângerea inimii, metanoia antreneazã transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea cãtre Duhul Sfânt. Cu adevãrat, numai mãrturisindu-ti slãbiciunile, nedesãvârsirile, recunoscându-ti starea de mizerie a sufletului, mai poti sã te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertãtoare si rãbdãtoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat sã o descopãr dintr-o datã în Biserica Ortodoxã, poate schimba însãsi substanta lucrurilor.

Cum pãrãsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugãciunea lui Iisus, m-am avântat cu pasiune în lectura cãr*tilor recomandate la mãnãstire: pe lângã Evanghelie si Psalmi, în primul rând cartea pãrintelui Sofronie despre staretul Siluan, apoi o lucrare despre rugãciunea inimii de Briancianinov si Eseul asupra teologiei mistice în Biserica de Rãsãrit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic mã depãsea, însã douã chestiuni rezonarã în mine numaidecât, cu putere, întâi, unita*tea profundã, de nezdruncinat, între teologie si misticã, expri*matã prin celebra formulã a lui Evagrie Ponticul: "Dacã esti teolog, atunci te vei ruga cu adevãrat, iar dacã te rogi cu adevãrat, esti teolog". Cu alte cuvinte, nu existã teologie ade*vãratã fãrã cunoasterea dumnezeiestilor taine. Dar a cunoaste aceste taine înseamnã a le trãi prin experierea Duhului Sfânt, care se ridicã deasupra ratiunii, o crucificã si o transfigureazã! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este conceptia orto*doxã despre mântuire, consideratã "transfigurare" si "îndumnezeire", iar nu simplã "rãscumpãrare" sau "izbãvire". Astfel, "Dumnezeu s-a fãcut om pentru ca si omul sã se poatã face Dumnezeu!", declarã Sfântul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Pãrintii Ortodoxiei privesc fiinta umanã raportând-o la imaginea divinitãtii din om, iar nu la pãcatul din el. Iar pãcatul nu este definit ca transgresare juridicã a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatãlui, ca îndepãrtare de Dumnezeu pricinuitã de mândrie si de celelalte boli spirituale, sufletesti si trupesti, de unde decurge o abordare terapeuticã, iar nu una culpabilizantã a pãcatului, ca si o viziune ontologicã asupra sfinteniei. "Sfânt nu este acela care s-a ridicat pânã la o treaptã înaltã a moralei omenesti, sau care a ajuns sã aibã o viatã de ascezã, chiar de rugãciune (si fariseii posteau si ziceau rugãciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfânt", ne spune pãrin*tele Sofronie. Întelegem astfel crestinismul nu în primul rând ca eticã, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformã într-o fiintã nouã. Cererile lui Hristos, adresate nouã, nu sunt lungi, în genul "ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeiesti cu ajutorul cãrora putem deveni (în viata si constiinta noastrã) asemenea lui Hristos. În ce priveste Biserica, ea nu e doar o instantã moralã, nici numai o organizatie de caritate sau umani*tarã, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri cã-L primim pe Dumnezeul viu si cã participãm la împãrãtia Sa. Descopeream treptat fata ascunsã a crestinismului, care mã cucerea si mã fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, crestinismul se vãdea a fi viu!

La reîntoarcerea în Mãnãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul", câteva luni dupã prima mea vizitã, am avut nespusa bucurie sã-l întâlnesc pe arhimandritul Sofronie; întâlnirea a însemnat, evident, o cotiturã în viata mea. Ar fi nenumãrate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un staret adevãrat, însã, respectându-i dorinta, voi tãcea despre acestea. Nu voi dezvãlui decât un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioarã: aveam în fata ochilor dovada vie a vietii întru Hristos si a cunoasterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bãtrân ce înseamnã cu adevãrat sã fii "persoanã", adicã în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Atâta iubire, atâta libertate, atâta luminã si fortã crea*toare m-au fãcut sã mã încredintez Cãii si Traditiei al cãrei mostenitor era si pãrintele. Treceam cu încetul de la credinta mostenitã în copilãrie la dreapta credintã, adicã la o relatie vie, personalã, cu Hristos.

Mi-am fãcut destul de repede cunoscutã dorinta de a deveni ortodox, însã pãrintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind cã trebuia "pur si simplu" (!) sã mã strãduiesc sã "îmi petrec zilele fãrã de pãcat" si cã aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplãri, nu cred sã existe Bisericã mai putin preocupatã de prozelitism decât cea ortodoxã). Mi*-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani pânã ce-am fãcut pasul. Privind înapoi, cred cã atitudinea rezervatã a pãrintelui, de chemare la rãbdare si perseverentã, a fost plinã de întelep*ciune. Acest timp al asteptãrii, adevãratã kenozã ["golire", "tã*iere a voii"] s-a dovedit într-adevãr foarte folositor si fecund, permitându-mi sã-mi adâncesc credinta, sã-mi rãspund la anu*mite îndoieli, sã-mi împlinesc cateheza, sã-mi abandonez de la sine anumite prejudecãti asupra Bisericii Ortodoxe, sã-mi pun la încercare profunzimea dorintei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale.

Am încercat totusi, la un moment dat, pãrintele Sofro*nie refuzându-mã, sã mã întorc la Biserica Catolicã, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbã, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins... Mã aflam deja cu sufletul în altã parte, irezistibil atras de spiri*tualitatea crestinã a Rãsãritului, acolo unde respiram din toti plãmânii. Si apoi, într-atât de organic apropiat mã simteam fatã de teologia si eclesiologia ortodoxã, si într-atât mã poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales institutia papalã, sau conceptia despre Duhul Sfânt, sau un anume formalism juridic, încât...

Am petrecut Sãptãmâna Luminatã a anului 1990 în Mãnãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul". Si a fost o adevãratã moarte întru înviere împreunã cu Hristos, ceea ce a fãcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie sã fie pe cât de evidentã, pe atât de inevitabilã. Aceastã "trecere" (de care eram sigur) era o necesitate interioarã, nu o simplã chestiune de convenientã, nici o alegere pur si simplu subiectivã, super*ficialã. Pãrintele Sofronie a înteles si câteva sãptãmâni mai târziu eram primit în comunitatea sacramentalã a Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest "Paste" personal si a-mi încu*viinta într-un mod aparte dorinta de a începe o viatã nouã, pãrintele Sofronie îmi dãdu prenumele de Maxime, asezându-mã sub patronajul Sfântului Maxim Mãrturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfântului Sofronie al Ierusalimului.

Sã fie limpede: "trecerea" mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflectii intelectuale, nici al unei fascinatii mai mult sau mai putin exotice, ci rodul unei îndelungi formãri spirituale, în "trecerea" mea nu este nici renegare, nici trãdare a unei alte confesiuni. Datã fiind îndelunga mea îndepãrtare de Biserica Catolicã, nu era vorba de o schimbare, si cu atât mai putin de o rupturã, ci de o reintegrare în altã parte, dar în tru*pul lui Hristos, care este unica Bisericã. Nu am ales o confe*siune opunând-o celeilalte, dupã savante comparatii între mã*surile de adevãr ale fiecãreia. Nu, ci pur si simplu mi-am urmat calea ce se deschidea pasilor mei, supunându-mã irezistibil unei lumi de o strãlucire si de o puritate nepãmântesti, în acest sens, convertirea mea este, în mod esential, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevãrul si Calea.

Trebuie sã se distingã limpede între a fi ortodox si a trãi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, esti ortodox prin "încadrarea" ta sacramentalã si prin credinta pe care o mãrturisesti, dar devii crestin prin viata pe care o duci, prin cãpãtarea Duhului Sfânt o datã cu împãrtãsirea cu Sfintele Taine. Este cert cã aceastã viziune contrazice o mãrturisire de credintã multumitã de sine, exclusivistã, nationalistã, etnicã sau triumfalistã. Personal, mã simt întâi crestin si abia apoi ortodox. Sau, mai degrabã, nu concep Ortodoxia decât ca sinonimã vietii crestine, plinãtãtii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox nu înseamnã doar sã te acoperi cu hainã nouã, tesutã-n rituri si formule teologice, ci înseamnã sã te învesmântezi cu însusi Hristos. Dar a te învesmânta cu "Noul Adam" ce altceva este dacã nu a accepta sã mori vechiului Adam, sã-ti schimbi si firea, si viata?

Am spus cã intrarea mea în comunitatea sacramentalã a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionând, as vrea sã adaug cã a fost de fapt un început. Cãci adevãrata conver*tire, si singura ce conteazã dincolo de orice aparentã spiritualã, este abia metanoia, adicã întoarcerea întregii noastre fiinte, a simtãmintelor noastre celor mai ascunse, cãtre mila lui Dum*nezeu. Or, în mãsura în care rãmân un pãcãtos, aceastã revo*lutie este una fãrã de sfârsit, care nu se opreste si nu-si atinge capãtul niciodatã. Este o miscare infinitã, o devenire care nu înceteazã din devenire, înseamnã cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce cãlãtoreste cu mine si în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieste! A fi ortodox, pentru mine, înseamnã a-mi repeta în fiece dimineatã, precum Sfântul Antonie: "Astãzi încep!".