Teolipt mitropolitul Filadelfiei
”Lume” nu e numita aici realitatea celor din afara, ci o stare launtrica de alipire patimasa la lucrurile supuse simturilor si la trup. Monahul le foloseste pe acestea intr-o mare libertate si detasare spirituala. De aceea le foloseste in limitele strict necesare vietii pamantesti, ”neavand nimic, desi toate sant in stapanirea lor” (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapada de lume numai in sensul ca nu se alipeste ei ca singurei sau ultimei realitati. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, intrucat monahul stie ca in Hristos are asigurata o viata netrecatoare si infinit mai bogata decat cea pe care i-o poate da lumea. In sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea intru cunostinta adevarului. Cel ce se dezlipeste de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat margaritarul de mult pret, infinit mai pretios decat toata lumea si decat orice avutie. Dar in Hristos lumea nu e pur si simplu negata, ci regasita in stralucirea ei adevarata, care ii vine din El.

Asculta ce-ti spune David: ”Pe Cel Preainalt L-ai pus scapare tie” (Psalm XC, 8). Si daca ti-ai ales viata dupa Hristos, cea plina de asprimi, nu vor veni la tine relele din vita lumeasca; nu se va tine de tine, care ti-ai ales sa te pocaiesti, dragostea de bani, desfatarea, cinstirea, podoaba, neinfranarea simturilor; nu vor starui inaintea ta inaltarile nelegiuite ale cugetului, robia mintii, nestatornicia gandurilor si orice alta ratacire si zapaceala de buna voie; nici dragostea de parinti, de frati, de prieteni, de rudenii, nu te va mai intampina pe tine; nu se va mai salaslui in tine nici dorul de intalniri si de convorbiri fara rost si fara trebuinta. De vei iubi dezlipirea launtrica de acest trup si suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tau si sageata intristarii nu va mai rani inima ta, nici nu vai mai posomori fata ta. Caci cei ce s-au desfacut de obisnuinta placerii si-au lepadat impatimirea fata de toate cele spuse, au tocit acele intristari. Fiindca Hristos se arata sufletului care se nevoieste si toarna in inima bucurie negraita, iar bucuria duhovniceasca nu o poate rapi nici una din desfatarile sau necazurile lumii.

Precum te-ai insingurat cu trupul, lepadand pana si gandurile lucrurilor, precum ti-ai schimbat portul, departeaza si vorbele si pe cei ce-ti sunt aproape dupa neam. Caci de nu vei scapa de imprastierea in cele dinafara, nu te vei ridica impotriva celor ce te pandesc din launtru. Si de nu vei birui pe cei ce te razboiesc in cele vazute, nu vei rapune pe viclenii cei nevazuti. (Facand pe om sa se imprastie in cele din afara, dusmanul pune stapanire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere calugarul trebuie sa fie atent mereu la cele ce se petrec in launtrul sau, ferindu-se de a se pierde in tot felul de ganduri necuvenite, provocate de lucrurile si de imprejurarile din afara, sau de amintiri ale unor lucruri si imprejurari necuvenite.)

Iar cand vei face sa inceteze imprastierile din afara si vei parasi gandurile din launtru, mintea ti se va ridica la lucrurile si la cuvintele Duhului; si in loc de obisnuinta cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtutii; in loc de vorbele desarte, nascute din taifasul cu lumea, sufletul iti va fi luminat si inteleptit de meditarea si dezvaluirea cuvintelor dumnezeiesti ce se misca in cugetare. Descatusarea simturilor se face lant sufletului, iar inlantuirea simturilor aduce eliberarea sufletului.

Vanturile ridica valurile marii si daca nu inceteaza vanturile, nu se domolesc valurile si nu se linisteste marea. La fel duhurile rautatii rascolesc in sufletul celui neatent amintirea parintilor, a fratilor, a rudeniilor, a celor apropiati, a ospetelor, a serbarilor, a teatrelor si a tuturor celorlalte inchipuiri ale placerii si poruncesc vederii, limbii si trupului intalnirea cu ele. Prin aceasta si ceasul de fata se topeste in desert si cel care va veni, cand vei petrece singur in chilie, se va risipi in amintirile celor vazute si graite. Si asa viata monahului trece fara folos in ocupatiile lumesti, care-si sapa amintirile lor in cugetare, precum picioarele omului, urmele in zapada pe care o calca.

Daca dam fiarelor mancare, cand le vom omori pe ele? Si daca petrecem in lucruri si ganduri de ale dragostei si obisnuintei nerationale, cand vom omori cugetul trupesc? Cand vom trai viata cea dupa Hristos pe care am fagaduit-o? Urma picioarelor in zapada se sterge cand rasare soarele sau dispare cand se varsa apa. Iar amintirile sapate in cuget de aplecarea si de faptele iubirii de placere sunt sterse de Hristos, Care rasare din inima prin rugaciune, si de ploaia lacrimilor din umilinta. Deci monahul care nu lucreaza potrivit ratiunii, cand va sterge inchipuirile de mai inainte din cugetare? Fapta virtutilor se intipareste in trup, cand vei parasi obisnuinta lumeasca, iar amintirile bune si cuvintele dumnezeiesti se intiparesc in suflet cand vei sterge prin rugaciuni neintrerupte ce se deapana in cugetare, cu umilinta fierbinte, amintirile faptelor dinainte. Caci lumina amintirii credintei in Dumnezeu si zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile pacatoase. (Aici Teolipt vorbeste nu de o singura rugaciune neincetata, ci de rugaciuni neintrerupte. Dar poate fi vorba de aceeasi rugaciune neincetata. El cere din nou ca rugaciunea sa se faca cu simtirea fierbinte a umilintei sau a strapungerii inimii. Numai in acest caz cuvintele rugaciunii sau alte cuvinte dumnezeiesti si amintirile lor si ale intelesurilor lor se vor intipari prin repetitie, in mod lucrator, in sufletul inmuiat de ele si de umilinta care le insoteste, dupa ce vor fi sters amintirile de caracter ispititor ale faptelor pacatoase de mai inainte. Cugetarea nu poate fi neutra si statica. In ele se intiparesc cuvintele si amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forta lor care o misca in directia corespunzatoare lor. Una din aceste doua categorii sterge cealalta categorie. Dar desigur ca, pana la predominarea deplina a uneia din cele doua categorii, are loc o miscare contradictorie, o sfasiere in suflet. Cand cuvintele dumnezeiesti si intelesurile lor se intiparesc in mod exclusiv in inima inmuiata sau zdrobita de umilinta si de iubirea lui Dumnezeu, si prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumina clara opusa intunericului in care orbecaie plina de amintirile ispititoare ale pacatelor, isi face loc in ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, dupa explicarile lui Teolipt o lumina a cunoasterii teoretice, ci a simtirii evidente si iubitoare a prezentei lui Hristos; orizontul deschis de acea lumina e un orizont al comuniunii cu Hristos, in care inima a intrat iesind din ingustimea inchisorii in limitele eu-lui propriu, e un orizont al vietii, al curatiei, al bucuriei, al pacii.)

Ia pilda de la intelepciunea albinelor. Acelea, stiind ca roiul viespilor le da tarcoale, raman inauntru stupului si scapa de vatamarea atacurilor acelora. Socoteste intalnirile desarte ca niste viespi si fugi de ele cu toata sarguinta si ramai in adapostul manastirii si de aici incearca iarasi sa patrunzi in cetatuia cea mai din launtru a sufletului, care este casa lui Hristos, in care se vede pace, bucurie si liniste. Caci Hristos, Soarele cunoscut cu inima, trimite aceste daruri ca pe niste raze si le da sufletului care-L primeste pe El cu credinta si cu iubire de bunatate, ca pe o rasplata.

Deci, sezand in casa, pomeneste pe Dumnezeu, ridicandu-ti mintea de la toate si aruncand-o spre Dumnezeu fara de glas. Si toata simtirea inimii vars-o inaintea Lui si lipeste-te prin dragoste de El. caci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea si dorinta mintii spre El si o invaluie in lumina din jurul Lui. Intorcandu-se mintea spre Dumnezeu, dupa ce opreste toate intelesurile care dau chip lucrurilor, Il priveste in afara de orice chip. Si in nestiinta care covarseste orice cunostinta, din pricina slavei neapropiate, i se umple vederea de lumina. Fara sa cunoasca pe Cel vazut, din pricina neputintei de a-L cuprinde, il cunoaste din pricina adevarului Celui ce exista propriu-zis si e singur mai presus de existenta. Hranindu-si dragostea si intarindu-si sarguinta cu bogatia bunatatii ce izvoraste de acolo, se invredniceste de odihna si fericire nesfarsita.

Acestea sunt semnele pomenirii cu osardie deplina, iar rugaciunea este convorbirea cugetarii cu Domnul, cuvintele rugaciunii strabatand la Dumnezeu impreuna cu mintea intinsa intreaga spre El. caci intelegerea rostind necontenit numele Domnului si mintea urmarind atenta si cu limpezime chemarea numelui dumnezeiesc, lumina cunostintei lui Dumnezeu umbreste tot sufletul ca un nor luminos. Pomenirii lui Dumnezeu cu osardie ii urmeaza dragostea si bucuria. ”Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, si m-am veselit.” Iar rugaciunea curata este urmata de cunostinta si umilinta. ”In ziua in care Te voi chema pe Tine, iata, am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu”. ”Jertfa lui Dumnezeu, duh umilit”, caci mintea si cugetul ce se infatiseaza lui Dumnezeu printr-o simtire puternica si printr-o rugaciune fierbinte sunt urmate si de umilinta sufletului. Iar daca mintea, cuvantul si duhul alearga si cad inaintea lui Dumnezeu, cea dintai prin luarea aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilinta si dragoste, intreg omul din launtru liturghiseste Domnului. ”Sa iubesti pe Domnul din toata inima ta” (Deuteronom 6, 5).

Dar vreau sa stii si aceasta: nu cumva socotind ca te rogi, sa umbli departe de rugaciune, sa te ostenesti fara castig si sa alergi in desert. Aceasta se intampla la cantarea cu gura, cand mintea este purtata in alta parte si este impartita intre patimi si lucruri, cand se intineaza si intelesul cantarii. Dar aceasta se intampla si cugetarii caci nu o insoteste si nu se atinteste spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugaciunii, ci e abatuta pe furis de anumite ganduri. Atunci cugetarea spune din obisnuinta cuvintele, iar mintea luneca de la cunostinta lui Dumnezeu. Ca urmare si sufletul se arata fara intelegere si fara asezare, intrucat mintea s-a imprastiat in niscai naluciri, sau spre cele ce e furata, sau voieste. Iar nefiind de fata cunostinta in rugaciune si cel ce se roaga neinfatisandu-se Celui Caruia I se roaga, cum se va indulci sufletul? Cum se va veseli inima, care se face ca se roaga, dar nu face rugaciunea adevarata? ”Veseli-se-va inima celor ce cauta pe Domnul”, dar pe Domnul Il cauta cel ce se apropie de Dumnezeu cu tot cugetul si cu inima fierbinte isi inlatura tot gandul lumii, pentru cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, care rasare din rugaciunea neincetata si curata.

Ia aminte la modul rugaciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu departeaza gandurile patimase; cautarea mintii la Dumnezeu alunga intelesurile lumii; umilinta sufletului izgoneste dragostea de trup. Rugaciunea, rostind neincetat dumnezeiescul nume, se vadeste ca o conglasuire si unire a mintii cu ratiunea si cu sufletul, ”caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, deci, rugaciunea, adunand din invrajbirea prin patimi si legand intre ele si cu sine cele trei parti ale sufletului, uneste sufletul cu Dumnezeu, Cel in trei ipostasuri. Intai sterge din suflet rusinea pacatului prin chipurile virtutii, apoi, zugravind iarasi frumusetea trasaturilor dumnezeiesti prin sfanta cunostinta dobandita la vremea ei, infatiseaza sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul indata cunoaste pe Facatorul sau caci ”in ziua in care Te voi chema, iata am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu”. Dar e si cunoscut de Dumnezeu caci zice: ”A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (II Timotei 2, 9). Cunoaste pe Dumnezeu pentru curatia chipului, caci tot chipul tinde spre model si este legat de el; si e cunoscut pentru asemanarea prin virtuti, caci prin aceasta are si cunostinta lui Dumnezeu si este cunoscut de Dumnezeu. (Rugaciunea unifica cele trei puteri ale sufletului sfasiate prin patimi. Ea nu e numai a mintii, sau numai a ratiunii care defineste in intuitia totala a prezentei lui Dumnezeu proprie mintii, sau numai a inimii care traieste cu simtirea aceasta prezenta. Avand un caracter complex, rugaciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. Si numai astfel unificat si devenit capabil sa traiasca realitatea de bogatie complexa a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezenta lui Dumnezeu si se poate uni cu El. Sau invers: rugaciunea are puterea sa unifice sufletul, pentru ca se uneste cu Dumnezeu Cel atotcomplex, dar unul in aceasta bogatie complexa, cu Dumnezeu, Care e o unitate intreita: Mintea, Logosul, si Duhul vietii sau Tatal, Fiul (Cuvantul) in care Tatal sau Mintea se reveleaza, si Duhul Sfant, in care Tatal si Fiul se unesc in iubire. Sufletul se uneste cu Dumnezeu prin rugaciune, fara sa paraseasca complexitatea lui, intrucat in el se imprima complexitatea unitara a lui Dumnezeu. Iar aceasta imprimare se face prin rugaciune, cand sufletul se apropie la maximum de Dumnezeu si se deschide Lui. Rugaciunea este astfel o comunicare vie intre suflet si Dumnezeu si viceversa. Prin ea vin in suflet si se imprima si virtutile care isi au originea in bunatatea iradianta a lui Dumnezeu. Si tot prin ea vine in suflet cunostinta de Dumnezeu, experiat in diferite grade de intensitate. Caci prin rugaciune vede si simte sufletul pe Dumnezeu in bogatia Lui spirituala si vie. Iar cunostinta e din amandoua partile. Caci prin rugaciune se infaptuieste o miscare atat din partea sufletului spre Dumnezeu, cat si din partea lui Dumnezeu spre suflet, dat fiind ca nici sufletul nici Dumnezeu nu sunt obiect, ci fiecare se misca in libertate si cu mare interes spre celalalt. Sufletul cunoaste pe Dumnezeu prin rugaciune, intrucat prin ea se activeaza relatia lui, ca fiind chip al lui Dumnezeu, cu modelul sau. Dar si Dumnezeu cunoaste sufletul, intrucat acesta s-a deschis prin virtuti si in mod culminant prin rugaciune lui Dumnezeu, intrucat Dumnezeu insusi S-a imprimat, iradiind in suflet, prin virtuti si prin rugaciune. Propriu-zis virtutile ca deschideri statornicite, dar mereu in actiune, prin fapte si prin rugaciune, animate de pomenirea lui Dumnezeu, sunt atat chipuri de cunoastere a lui Dumnezeu de catre suflet, cat si de cunoastere a sufletului de catre Dumnezeu, fiind mereu si tot mai mult deschis lui Dumnezeu.

Iar cand te vezi slabind in rugaciune, foloseste o carte si, luand aminte la citire, primeste cunostinta. Nu trece peste cuvinte grabit. Descoase-le cu cugetarea si aduna-le in vistieria mintii. Pe urma gandeste la cele citite, ca sa ti se indulceasca cugetarea din intelegere si sa-ti ramana neuitate cele citite. Prin aceasta ti se va aprinde inima de cugetarile dumnezeiesti . ”In cugetarea mea, zice, se va aprinde foc” (Psalmi 38, 4). Caci precum mancarea indulceste gustul cand e subtiata prin dinti, asa si cuvintele dumnezeiesti, intorcandu-se mereu in suflet, imbogatesc intelegerea si o inveselesc. ”Cat de dulci sunt cuvintele Tale pentru gatlejul meu”. Ia in inima ta cuvintele evanghelice si povetele fericitilor parinti, cerceteaza vietile lor, ca sa poti cugeta la ele in timpul noptii. In felul acesta, cand cugetarea ti se va osteni de rugaciune, o vei reinnoi prin citire si gandire la cuvintele dumnezeiesti si o vei face si mai sarguincioasa la rugaciune.

Psalmodiaza cu gura. Dar cu glas linistit si cu supravegherea mintii, nerabdand sa lasi ceva necugetat din cele spuse. Si daca ii scapa ceva mintii, repeta stihul ori de cate ori se intampla asa ceva, pana-ti vei avea mintea insotind cele spuse. Caci mintea poate sa si cante cu gura si sa tina si amintirea lui Dumnezeu. Aceasta poti s-o afli din experienta fireasca. Caci precum cel ce se intalneste cu cineva, poate sa si vorbeasca, dar sa si caute la el cu ochii, asa si cel ce canta cu buzele poate sa stea si atintit la Dumnezeu prin atentie.

Nu ocoli plecarile genunchilor. Caci plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui; iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute. Dar fiecare ingenunchiere sa se savarseasca cu chemarea intelegatoare a lui Hristos, ca prinzandu-ne cu sufletul si cu trupul de Domnul, sa ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor.

Iar daca dai mainilor si o lucrare linistita in vremea rugaciunii facuta cu cugetarea, ca sa alungi somnul si trandavia, aceasta invioreaza si ea lupta nevointei. Caci toate lucrurile aratate, savarsite impreuna cu rugaciunea, ascut mintea, izgonesc trandavia, fac sufletul mai vioi, iar intelegerea mai agera si mai fierbinte in lucrarea rugaciunii din cugetare.

Cand bate toaca, iesi din chilie, fiind atent cu ochii trupului la pamant, dar lucrarea din cugetare rezemand-o pe amintirea lui Dumnezeu; intrand apoi in Biserica si intregind obstea, nu vorbi cu cel de langa tine, nici nu rataci cu minte in desertaciuni, ci limba sa ti se ocupe numai cu cantarea, iar cugetarea fixeaz-o prin rugaciune. Iar facandu-se sfarsitul slujbei, du-te in chilie si apuca-te de canonul randuit tie.

Mergand la trapeza, nu cauta la portiile fratilor, nici nu-ti imparti sufletul in banuieli urate. Ci vazand cele puse inaintea ta, da gurii mancare, iar urechii ascultarea celor ce se citesc si sufletului rugaciunea, ca hranindu-te cu trupul si cu duhul, sa lauzi in intregime pe Cel ce satura pofta ta cu cele bune.

Sculandu-te de acolo, intra cu cuviinta si in tacere in chilia ta si, ca o albina harnica, osteneste-te intru virtutile tale. Cand implinesti o ascultare cu fratii, mainile sa lucreze, dar buzele sa taca, iar mintea sa pomeneasca pe Dumnezeu. Si daca cineva s-ar misca vorbind fara rost, ca sa opresti neoranduiala, scoala-te si fa metanie.

Precum cand apare lumina, intunericul se imprastie, asa lumina marturisirii sterge gandurile patimilor fiind si ele intuneric. Caci slava desarta si trandavia pe care gandurile le-au avut ca culcus au fost nimicite, rusinate de marturisire si de greaua patimire a implinirii canonului. De aceea, vazand cugetarea slobozita de patimi prin rugaciunea neincetata si cu buna umilinta, fug cu rusine. Dar cand cel ce se nevoieste incearca sa taie cu rugaciunea gandurile care-l tulbura le taie pentru scurta vreme si opreste lucrarea lor prin lupta cu ele, dar nu se izbaveste pentru totdeauna daca mai ingaduie pricinile care-l supara, adica odihna trupului si odihna lumeasca de cinstiri, din pricina carora nu se misca spre marturisire. Ca urmare, nu dobandeste nici pace, deoarece tine la sine lucrurile potrivnicilor. Iar tinand la sine vase straine, nu i se vor cere de stapanii lor? Si cerandu-i-se si neslobozind lucrurile pe care le tine pe nedrept, cum se va putea izbavi de vrajmasii sai? Dar cand cel ce se nevoieste, intarit prin pomenirea lui Dumnezeu, va iubi dispretuirea si chinuirea trupului si isi va marturisi gandurile fara sa se rusineze, indata se vor indeparta vrajmasii, iar cugetarea eliberandu-se va avea rugaciunea neincetata si gandul la cele dumnezeiesti neintrerupt. (Marturisind gandurile rele, le tintuim la stalp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi insine daca le-am da salas in noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina in care sunt puse prin marturisire le arata in uraciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine in noi, inseamna a ne ascunde intr-un intuneric; a le marturisi inseamna a voi sa fim deschisi si a nu mai ocroti in noi ganduri pe care, din rusine, le tinem ascunse.)

Teolipt este mereu preocupat de raportul mintii cu cugetarea si cu cuvantul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intra in relatie speciala cu diferite obiecte sau subiecte. In acest rol cugetarea descopera intelesurile lucrurilor si aceste intelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual in cugetare si deci in minte, dar si imbogatesc mintea si cugetarea, prin specificarea exprimata a intelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relatii exprimate ale mintii cu realitatile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indica realitatile, deci tin de realitati, dar intrucat intelesurile realitatilor sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti ca tinand fiintial de minte sau de cugetarea ei, indreptata spre realitatile specificate, sau cu vointa de a le specifica. Caci asa cum nu pot fi lucruri care sa nu poata fi intelese de cugetarea mintii, asa nu e cugetarea mintii fara capacitatea si necesitatea de a se actualiza prin descoperirea si exprimarea lucrurilor si persoanelor. Astfel se poate spune ca radacinile potentiale ale realitatilor sunt in minte ca chip al Mintii supreme, Care le are potential ca ultima origine a lor, si al Logosului sau Cuvantului suprem Care le cugeta specificat din eternitate si le exprima de cand le creeaza si apoi in mod concret omenesc, de cand S-a intrupat.

Dar mintea care este indreptata prin cugetare numai spre lucruri este oarecum in afara de sine. Numai mintea a carei cugetare este indreptata spre Dumnezeu si exprima prin cuvinte relatia cu El, specificand intelesurile Lui intr-un mod oarecum impropriu si analogic cu lucrurile create de El, dar mereu intr-un efort de depasire a acestei specificari, e o minte adunata in sine, care prin aceasta concentrare si reunificare a sa, care prin aceasta se uneste in mod superior de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis in afara de minte, in lucrarile ei, ci in interiorul unificat al mintii, care prin aceasta se uneste in mod superior cu El, neputand ca ea sa fie singura. De fapt, mintea este sau cu lucrurile, adica unita ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obarsia lor si a ei. Insasi necesitatea de a fi macar cu lucrurile, dar nemultumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul ca nu afla in ele tot adevarul, sau implinirea pe care o cauta, arata ca mintea este facuta pentru Dumnezeu. De aceea nu este bine sa fie mintea singura, adica nu se simte bine singura, sau chiar nu poate sa fie singura. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de lucrurile specificate din afara si fata de ea singura, se iveste dragostea fata de adevarata realitate complementara a sa si fata de Mintea suprema Care o cuprinde si pe ea impreuna cu celelalte si in Care se regaseste. In unirea aceasta cu Dumnezeu, cuvantul ce tine in mod fiintial de cugetarea mintii este cuvant de rugaciune. Caci Dumnezeu sesizat in maretia Lui milostiva inspira ca atare rugaciunea si slavirea. In felul acesta rugaciunea este modul prin care cugetarea mintii urca la cunostinta lui Dumnezeu si in aceasta se actualizeaza puterea si dispozitia ei iubitoare, care in relatie cu alte persoane nu se actualizeaza decat in parte. Iubirea de Dumnezeu este asa de puternica, incat copleseste sau opreste simtirea placerilor trupului si pofta trupului dupa ele. Sufletul este atras neincetat de frumusetea lui Hristos si o cauta pe ea. De aceea Il cheama neincetat pe El - aceasta este rugaciunea neincetata a lui Iisus.

Fugi de simturi si ai oprit placerea pentru cele supuse simturilor. Fugi si de nalucirile celor placute din cugetare si ai oprit gandurile impatimite de placere. Iar mintea, ramanand fara naluciri, ca una ce nu primeste nici intiparirile diferitelor placeri, nici gandurile poftei, se afla in simplitate. (Prezenta a doua sau mai multe ganduri in minte imparte mintea intre ele. Eliberarea mintii de ele si concentrarea ei intreaga spre Dumnezeu ii reface unitatea si simplitatea. Dar in simplitatea aceasta este o nesfarsita bogatie si largime de intelegere si o negrait de dulce simtire. Caci in simplitatea ei se afla simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.) Si ajungand deasupra tuturor celor simtite si a celor gandite, isi urca intelegerea la Dumnezeu, nemaifacand altceva decat sa strige din adanc numele Domnului prin pomenire neincetata, ca un prunc pe tatal sau, ”Caci voi chema numele Tau, pe Domnul inaintea mea.” (Iesire 32, 19).

De vei iesi din poftirea celor pamantesti prin rugaciune neincetata si curata si in loc de somn te vei odihni de orice gandire la cele de dupa Dumnezeu si te vei rezema in intregime numai de pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi in tine ca o alta ajutatoare dragostea de Dumnezeu. Caci strigarea din inima a rugaciunii face sa rasara dragostea dumnezeiasca, iar dragostea dumnezeiasca trezeste mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodeste intelepciunea si prin intelepciune da rostire celor tainice. (Dragostea premerge cunoasterea lui Dumnezeu; dar ultima o si sporeste pe prima. N-ar putea cunoaste mintea pe Dumnezeu, daca nu L-ar iubi, asa cum nu poti cunoaste cu adevarat o persoana omeneasca, daca nu o iubesti. Dar de ce cunosti mai mult pe Dumnezeu, Il iubesti mai mult.) Caci Dumnezeu-Cuvantul numit prin strigarea simtita a rugaciunii, luand intelegerea mintii ca pe o coasta, ii harazeste cunostinta si umpland locul ei cu simtire, ii daruieste virtutea. Astfel zideste dragostea facatoare de lumina si o aduce la mintea ce si-a iesit din sine (ce a intrat in extaz) si doarme si se odihneste de toata pofta pamanteasca. Iar dragostea se afla ca o alta ajutatoare a mintii, care s-a odihnit de impatimirea nerationala dupa cele ale simturilor. Ca urmare, trezeste mintea cea curata pentru cuvintele intelepciunii. Atunci mintea, cautand la ea si desfatandu-se, vesteste altora simtirile ascunse ale virtutilor si lucrarile ascunse ale cunostintei, iesind ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor). (Este o explicare simbolica a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primeste ca ajutatoare iubirea, dar in iubire este implicata o alta persoana, intregitoare, cu care se uneste deplin. In sensul acesta nu este bine ca mintea sa fie singura, dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de toate celelalte si chiar fata de sine, se poate naste dragostea. Dragostea este zidita in acelasi timp din adevarata intelegere a mintii, ca dintr-o coasta a ei, umpluta cu simtire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar aceasta o face Dumnezeu-Cuvantul, Care ne vorbeste cand Ăl chemam numai pe El, dupa ce am uitat de toate si de noi insine, intrand cu noi in dialogul ziditor de dragoste. Dragostea cauzeaza dialogul si simtirea ei este sporita de dialog prin simtire. Dialogul realizandu-se prin cuvinte, acestea reprezinta extazul trait de minte in relatie cu cel iubit, in primul rand cu Dumnezeu-Cuvantul, Care i-a dat ei capacitatea si pornirea spre cuvant, sau spre celalalt prin cuvant, in primul rand spre Dumnezeu Cuvantul. Mintea este in limba greaca la masculin.)

De cunosti cele ce canti, primesti cunostinta; din cunostinta castigi intelegere; din intelegere odrasleste lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodeste cunostinta din deprindere; cunostinta prin cercare naste vederea adevarata. Iar din aceasta rasare intelepciunea aratata in cuvintele harului, ce raspandesc lumina, caci intelepciunea umple vazduhul cugetarii si talcuieste celor din afara cele din launtru.

Mintea cauta intai si afla; apoi se uneste cu ceea ce a aflat. Cautarea o face prin ratiune, iar unirea, prin dragoste. Si cautarea prin ratiune se face pentru adevar, iar unirea prin iubire, pentru bine. (Exista si o dragoste care sustine cautarea lui Dumnezeu prin ratiune dar pe masura ce s-a aflat Cel cautat prin ratiune, ca adevar, El trezeste o noua dragoste. Aceasta este o dragoste care uneste cu Cel cautat caci El este descoperit ca bine. Binele nu este deosebit de adevar, ci este chipul aratat de adevarul mai adanc cunoscut.)

Sa nu parasesti rugaciunea din grija neputintei nici macar pentru o singura zi pana ce mai rasufli, ci auzi cele spuse: ”Cand sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Caci facand asa te vei folosi mai mult si rugaciunea te va ridica indata, cu impreuna-lucrare a harului. Fiindca unde este mangaierea Duhului, neputinta si trandavia nu raman.