Am impresia că sîntem multi dintre cei ce gîndim/scriem aici (foarte) buni teoreticieni, precum cărturarii si fariseii de odinioară. Or, faptele mele - căci eu nu judec pe nimeni, fiindcă n-am acest drept! - nu-mi mulțumesc constiinta, deocamdată. Vreau să mărturisesc că nu-mi amintesc să fi săvîrsit vreodată vreo faptă bună pentru vreun vrăsmas (de pildă fată de un hulitor al credintei ortodoxe; am întîlnit asemenea oameni, chiar si-n cancelaria unde-mi petrec atîta vreme, ori printre elevii mei - 2-3% apartinînd penticostalilor, evanghelistilor ori iehovistilor). Ei bine, din comoditate poate, sau din lehamite, sau din timiditate sau din toate aceste pricini la un loc, eu am tăcut, căci mă prevalam de faptul că nu eram părtas de dialog, ci doar ascultător întîmplător al unor astfel de fraze răuvoitoare... Am dăruit, totusi, o dată, o carte de rugăciuni directoarei liceului unde lucrez, care-mi mărturisise că este atee; dar nici cu acel prilej n-am fost consecvent, nemaiinteresîndu-mă, luat pe sus de multele treburi cotidiene, dacă gestul meu a avut vreun efect sau nu... Am lăsat totul în grija Domnului...
Tot astfel, cînd mă rog pentru vrăsmasi (există o superbă rugăciune în cărtile de rugăciuni pe care le am de la Mînăstirea Sihăstria) am sentimentul apăsător că e inutil, judecata mea intervenind astfel: degeaba o faci, dacă ei nu se căiesc, dacă ei nu-L au pe Hristos. Îmi dau seama că e de la cel rău acest gînd, dar el nu mă părăseste, orice-as face.
Lucrurile sînt cu totul schimbate cînd mă rog pentru familie, pentru elevii mei, pentru prieteni, vecinii de palier, cunoscuti etc. Dintr-o dată, sufletul si mintea îmi devin una, conlucrînd, fiindcă simt cum rugăciunile îmi sînt primite. Poate voi fi catalogat drept naiv de cei care-mi oferiti sfaturi atît de profunde (ca întotdeauna, "vsovi" e la mare înăltime!); dar aceasta este, deocamdată, realitatea pe care o am de combătut...
|