Aceasta pilda a fost postata la alt topic, dar prin analogie, cred ca o putem folosi si aici:
"Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv, incat si pe ulitele cetatii umbland el, mergea dupa dansul multime de saraci. Iar el se facea ca si cand ii gonea si-i indeparta, insa punea in mainile lui milostenie. Si facea aceasta, voind sa se tainuiasca de oameni. Deci, unul din prietenii lui credinciosi l-a intrebat pe el cum s-a facut milostiv. Si i-a spus lui, graind: "Cand eram mic, ca de zece ani, si am intrat in biserica sa ma rog, am vazut pe un batran duhovnic, invatand poporul si spunandu-i despre milostenie: cel ce da saracului pune in insesi mainile lui Hristos. Iar eu am auzit si n-am crezut pe cel ce invata, ca gandeam: Eu am auzit ca Hristos sta in cer, de-a dreapta Tatalui, deci, cum se afla pe pamant, precum invata acesta, ca sa ia ceea ce se da saracilor? Iar acestea gandind eu, m-am dus la casa mea si am vazut pe un sarac in haine rupte mergand, iar deasupra capului sau sta un chip al Domnului nostru Iisus Hristos. Si cum mergea saracul acela pe calea sa, iata un om milostiv l-a intampinat pe el si i-a dat lui o paine. Si cum a intins mana cela ce da painea, iata si chipul Mantuitorului, care Si-a intins mainile Sale spre mainile lui si l-a binecuvantat pe acela. Deci aceasta vazand-o, am crezut ca acel ce da saracului, cu adevarat lui Hristos da. Dar eu inca si acum vad acelasi chip, stand deasupra capului saracilor si pentru aceea sunt cuprins de frica si fac milostenie dupa putere, pe cat pot."

Daca Mantuitorul da binecuvantare pentru milostenie, oare nu crezi ca va da binecuvantarea si daca noi vom rasplati raul cu bine, iubindu-ne vrajmasii?!?
De cand am inteles ca omul este bun, si doar faptele lui sunt rele, de atunci nu mai am probleme cu iubirea de vrajmasi. Acelasi om, care azi face cel mai teribile lucruri, maine se poate pocai si poate deveni un sfant, in vreme ce eu raman cu judecata si ma innec in pacatele mele.
De aceea trebuie sa facem diferenta intre om si faptele lui. Si daca am ajuns sa nu uram omul, atunci putem sa il si iubim.
E mai usor sa iubim pe cei din familie sau din anturajul nostru, caci ii cunoastem. Poate nu intamplator Sf. Petru vorbeste de iubire si de dragoste. Iar dragostea e cea mai mare dintre toate pe scara virtutilor. "La evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea." (" Petru 1.7)

Si iarta-ma daca si eu vorbesc ca un fariseu, caci nu-mi reuseste nici mie din prima si intotdeauna. Dar principiul conteaza.