De aceea, iarasi si de multe ori, in decursul istoriei, vedem monahi care uita ceasuri si zile intregi sa manance, uita si de ei insisi, dedicati fiind privirii mintii atintite spre Domnul. De cate ori nu se batea la usa sfintilor sau nu canta cocosul, iar ei nu simteau nimic, fiindca mintea (nous) lor se gasea pe inaltimile comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ei rugaciunea e lupta cea mai duhovniceasca, care devine o relatie cu Tatal si Creatorul lumii, e o incalzire a inimilor lor, un urcus la ceruri; e o imbratisare desfatata a monahului cu Mirele si Mantuitorul sufletelor noastre.