Bunica mea, Dumnezeu s-o odihneasca, s-a chinuit cu o tumora la gat. O auzeam oftand si chinuindu-se dar se ruga tot timpul (am cartea ei de rugaciuni cu foile rupte de atata citit). numai Dumnezeu stie ce o fi fost in sufletul ei.Tumora care crestea tot timpul nu o lasa sa manance si sa respire.
Mama mea, plecata si ea la Domnul, a stat tot timpul langa ea si a suferit cu ea pana la capat.
ma bucur ca nici una nu a renuntat! asa, pot astazi sa mi le amintesc pe amandoua cu mult mai multa bucuriesi dragoste, cunoscand jertfa lor si avndu-le ca exemplu.
oare nu este mult mai bine sa suferim cu cel apropiat al nostru , pana la capat, decat sa curmam (cu ce drept? cu "dreptul" de a trai confortabil si fara griji?) suferinta unui aproape al nostru care il poate salva?

iar aceasta suferinta si jertfa ajuta nu numai lui, ci si celor apropiati lui, asa cum mi-au ajutat si mie. cata implinire se poate gasi intr-o suferinta impartasita si traita cu gandul la Dumnezeu!

imi place ce ai scris antoniap si mabucur ca mai sunt si astfel de oameni.