Citat:
|
În prealabil postat de Va_iubesc
Mandria i-a facut pe ingeri sa ajunga in adancul iadului. Ma uit la mine si-mi vine sa plang, ca la multimea de pacate mai adaug si mandria ca sa le puna capac. Si nu e spovedanie sa nu fie si ea pomenita, dar degeaba, ca iar si iar, mandria reapare. ???
Ce-i de facut? Cum se ajunge la smerenie? As vrea niste sfaturi operationale, mai practice, traite...
|
Sfaturi operationale .... hm
Sa stii ca citatele biblice nu ajuta.
Si nici sa te gandesti cum te smeresti.
Am simtit-o o data.
In ce context? Eram in masina si conduceam.
Ma gandeam, la nimic.
Eram intr-o perioada in care nu ma culpabilizam in nici un fel. Atentie, toate "sfaturile" celor din jur sunt culpabilizatoare. In ce sens, in sensul ca iti este frica de ce faci su ce vei face ca sa nu mai gresesti.
Smerenia nu e frica.
Este un sentiment al inimii. Se SIMTE in zona inimii si simti, greu de descris, ca si cum esti rupt de orice legatura cu lumea si tu esti cu inima plecata.
Sensul este cu mult mai profund decat cuvantul.
Smerenia nu se cauta, te gaseste ea pe tine intr-o anumita stare pe care o poti atinge.
Dar in nici un caz nu e un target, nu-ti propui. Vine fara ganduri si fara nici un sentiment/resentiment.
Este pur si simplu.
Este foarte simplu de fapt sa atingem starea, numai ca noi tindem sa complicam totul.
Cum am stiut ca este Smerenie?
Atunci stii, inima iti spune.
Si este o stare foarte placuta. Te face sa te simti perfect in pielea ta.
Daca te apuci sa te gandesti la pacate si alte asemenea, pierzi starea imediat.
Gandurile de fapt distrug orice stare spirituala.
Am mai avut sentimente de liniste sufleteasca, profunde, dar numai in acelasi mod. Eram in gradina. Masuram cum voi planta pomii. Eram absorbita total de subiect. Nimic nu mai exista pentru mine pe lume decat pomii. Si atunci am simtit natura, si am simtit sufletul extraordinar de linistit.
Altadata eram la manastire si aprindeam lumanari. Ma gandeam la ce faceam. Absolut nimic altceva.
Era o liniste, de manastire. Fara glasuri omenesti. Si dintr-o data aud, in suflet direct mi-a intrat, la un balcon era un clopotel de acela care se pune in bataia vantului. Pesemne ca vantul adia usor. Si sunetul a fost usor, melodios si m-a "uns la inima" cum se spune. Am intrat instantaneu intr-o alta lume. A linistii. Si asa as fi vrut sa raman, acolo, eram protejata, nimic nu ma putea perturba, nici un om care sa zica ceva "de bine". Era sunet, liniste profunda si eu rezonam perfect.