Acum vreo trei luni am gasit un pui de porumbel cazut langa un copac. L-am luat in casa, l-am invatat sa bea, sa manance; avea probabil doua saptamani, nu avea coada, pene... L-am tratat intre timp de o boala grea pe care a avut-o timp de cateva saptamani... L-am crescut, l-am invatat sa zboare, acum e mare si pleaca toata ziua cu gashca lui prin cartier. Este "animalul nostru de casa", dar perfect liber sa plece si sa vina cand vrea in casa lui amenajata in balcon, sa manance si sa doarma in siguranta.
Acum ceva vreme, jucandu-ma cu el prin casa, am realizat ca porumbelul s-a atasat de mine si ca dragostea mea pentru el are si revers (de exemplu, ii place sa ma dezmerde cu ciocul cand il mangai). M-am gandit imediat ca ceva similar trebuie sa se intample si in relatia dintre noi, oamenii, si Dumnezeu, care are grija de noi, care ne iubeste si vrea sa ne fie bine acum si in viata viitoare.
Asta ca o pilda a felului in care Duhul sfant ne cerceteaza si ne face sa meditam si sa intelegem lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu prin analogia cu intamplarile simple, cotidiene...
|