Sunt momente in viata noastra care ne marcheaza, care ne lasa dureri pe perioade lungi si, cred, ca depinde numai de noi sa invatam sa mergem decent mai departe. Dupa un asemenea moment eu insami am ramas cu o durere puternica in piept, durere pe care am dus-o ani de zile. Imi intrase in cap ideea ca sunt bolnava de inima si ca medicii refuza sa-mi spuna adevarul.
Asta pana intr-o zi cand am cunoscut o persoana oarecare. De cum m-a vazut m-a intrebat de ce boala sufar, ce ma doare. Atunci, am dus mana acolo unde simteam durerea aceea permanenta, la locul numit popular cosul pieptului, si i-am raspuns ca ma doare "sufletul".
Am constientizat imediat ce am spus. Acesta a fost marele avantaj. Si-am inteles atunci ca depinde numai de mine sa fiu sanatoasa, sa traiesc decent dupa marea tragedie care mi-a schimbat viata. Trebuia sa-mi impun un alt mod de viata si sa renunt la cel vechi. Schimbarile nu s-au produs dintr-odata, ci in timp. Inainte de toate mi-am scos din cap ideea ca as fi bolnava de inima, m-am resemnat si-am acceptat tot ce s-a intamplat si-am incercat sa inteleg de ce...
Am renuntat la unii prieteni, mi-am facut prieteni noi si-am cautat ocupatii de timp liber care sa ma pasioneze, sa-mi faca placere, sa fie utile... A fost o lupta puternica cu mine si in mine. Si-am castigat.
Dupa aceasta intamplare pe care am prezentat-o succint ca sa nu plictisesc, tind sa cred ca sufletul doare. Acest organ nepalpabil, nematerial, doare tare pentru ca, asa cred eu acum, aici, in suflet si cu sufletul iubim, suferim, dorim, multumim.
Si cand pierdem pe cineva drag, in suflet ramane gol. Este golul ramas dupa ce cel drag, cel iubit ne-a parasit.
|