Inteleg totusi ca IPS Patriarh Daniel a dat bine cu bata in balta prin aceasta EREZIE exprimata fatis si in mod public, aceea cum ca dogmele de credinta stabilite prin hotararile Sfintelor Sinoade ale Bisericii Primare a lui Hristos ar putea fi redefinite numai ca noi [sau mai curand el, in postura de cap al BOR] Biserica Ortodoxa Romana, sa ne alipim, sa ne facem una cu ratacita Biserica Romano-Catolica, evident, sub ascultarea lui Ratzinger sau a urmasului sau la Vatican.
Iata un fragment dintr-o scrisoare adresata de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos fostului Patriarh Ecumenic Athenagoras, care s-a apropiat intr-atat de mult de ereticii catolici incat a ridicat anatemele puse asupra lor de Patriarhul de Constantinopol Mihail Cerularie la anul 1054, si care se potriveste manusa fragmentului din discursul Patriarhului Daniel rostit la deschiderea sedintei sinodale din 8 iulie a.c.cu care am deschis acest topic:
Citat:
Prea Fericite,
Atât Prea Fericirea Voastră cât și cei care vă urmează cântați pe toate glasurile
troparul „Iubirii”. Iubire, iubire, iubire! „Iubire fără condiții și fără limite”. În numele acestei
iubiri, în numele acelei iubiri, în numele celeilalte iubiri... Lucru curios! Dacă inima Prea
Fericirii Voastre revarsă atâta iubire și din ea izvorăsc râuri îmbelșugate ce ajung până la
marginile Apusului și se fac mare unde, în tihnă și cu plăcere, înoată mulțimea de eretici, cum
nu dăruiți câteva picături de iubire și sărmanilor ortodocși? Acelor ortodocși care se smintesc
văzând pe patriarhul ortodox al Constantinopolului că - în numele iubirii! - nesocotește Sfinte
Canoane, că răstoarnă tradiții de veacuri, că dărâmă ziduri de apărare, că mută hotare pe care
le-au așezat Prea Sfinți Părinți ai Bisericii. Pentru aceștia au secat izvoarele iubirii Prea
Fericirii Voastre? Pentru aceștia nu există nici o fărâmă de afecțiune? Nici măcar o urmă de
milostivire sau îndurare? Așadar, iubire pentru eretici, iar pentru ortodocși nepăsare și dispreț!
În cele din urmă, încotro îndreptați Biserica, Prea Fericite?
Dar oare îi iubiți cu adevărat pe eretici? Ascultați, Prea Fericite, un adevăr paradoxal:
NU! Noi îi iubim cu adevărat și sincer pe eretici, noi cei „înguști la minte” și „fanatici”, iar nu
Prea Fericirea Voastră și cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră. Iubirea Prea Fericirii
Voastre nu este curată, ci părută și măsluită; nu este pogorâtă de Sus, ci pământească,
sufletească, diavolească... Cine iubește fără fățărnicie pe cel bolnav? Cel ce-i spune: „Ești cât
se poate de sănătos, mănâncă ce vrei”, pricinuindu-i astfel boală mai grea și moarte mai
grabnică, sau cel care-i arată că e bolnav și-i interzice alimentele vătămătoare? Noi, care dăm
în vileag rătăcirile ereticilor și propovăduim că urmează o cale foarte greșită, poate că vom
pricinui în ei criză de conștiință și dorință de căutare a adevărului. Prea Fericirea Voastră și
cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră, propovăduind că „nimic nu ne desparte” de eretici
etc., îi amorțiți și-i adormiți și închideți înaintea lor calea adevărului. Astfel, în situația aceasta
se potrivește cuvântul prorocesc: „Poporul meu, cei ce vă fericesc pe voi vă înșeală”19. Și „că
nu vorbele goale arată cele ce sunt de fapt”. Pe care eterodox l-ați adus la Ortodoxie Prea
Fericirea Voastră și alaiul de episcopi mieroși și nevertebrați al Prea Fericirii Voastre? Pe nici
unul, Prea Fericite! Nici unul, cu toate călătoriile, congresele, ospetele, darurile și zâmbetele.
Doar niște ortodocși „fanatici” s-au făcut pricină de atragere a ereticilor la adevărul
Ortodoxiei.
...............................
Dacă sus pomenitele Canoane sunt lipsite de iubire, atunci, foarte simplu, este
lipsită de iubire și Biserica, care nu numai că a validat și a adoptat în mod oficial și valabil
aceste canoane, ci le-a și aplicat și s-a condus după ele veacuri întregi. Dacă Biserica este
lipsită de iubire, atunci, foarte simplu, ar fi fost demult părăsită de Duhul Sfânt, Care este
izvorul iubirii. Dacă Biserica a fost părăsită de Duhul Sfânt, atunci a mințit Mântuitorul -
milostiv fii mie, Doamne! - Care a adeverit că Mângâietorul va rămâne în Biserică în veac și o
va povătui la tot adevărul30. Iată unde duc afirmațiile faimoșilor episcopi ai Patriarhiei! Mai
multe și mai rele decât cele de mai sus a trâmbițat și Iacov al Americii, precum și oarecare
alții. Troparul „modernismului” și „progresului”, cântat pe toate vocile de multe guri, aproape
că ne-a spart timpanele. „Creștinismul să se modernizeze”, iată „cerința timpului”, după
părerea „spiritelor elevate”!
Biserica să se „modernizeze”? Dar pentru ce? Cele nedesăvârșite evoluează, cele
vremelnice se actualizează, cele pieritoare se schimbă. Ca Dogmă și ca Har, ca Credință și ca
viață de sfințenie, Biserica este ceva mai presus de timp. Cum va evolua ceea ce este
desăvârșit? Cum se va moderniza ceea ce este atemporal? Cum se va schimba ceea ce este
nepieritor? Dar care este motivul „modernizării”? Hristos „ieri și azi și în veci - este
același.
|
Fragment din alta scrisoare adresata Patriarhului Athenagoras:
Citat:
Prea Fericite,
De mult timp v-ați dovedit adept al acestui sincretism mai mult decât sinistru. Oare ați
priceput ce înseamnă în profunzimea sa blestematul ecumenism? V-ați adâncit în duhul
acestei creații pocite? Sub blestematul ecumenism nu se ascunde în mod simplu o erezie. Se
ascunde însăși lepădarea caracterului revelat al Credinței creștine, în privința aceasta
ecumenismul este mai rău decât orice erezie. Erezia lui Arie, care cobora Cuvântul Cel de o
ființă cu Tatăl la rangul de făptură, precum și celelalte erezii, pălesc în fața monstrului care
este ecumenismul. Și aceasta deoarece tuturor ereziilor creștine, chiar și celor mai hulitoare,
nici nu le trecuse prin gând să se îndoiască de unicitatea și exclusivitatea creștinismului ca
adevăr revelat. Pentru toate ereziile creștinismul a avut monopolul adevărului și al mântuirii,
în timp ce pentru ecumenism toate religiile au elemente de adevăr și elemente de înșelare, iar
Creștinismul nu constituie decât o religie între celelalte - poate cea mai nobilă, dar, în tot
cazul, nu singura adevărată.
|
-Arhimandrit Epifanie Teodoropulos - "Intre cele doua extreme - ecumenismul si stilismul"
Tot acelasi vrednic de pomenire Arhimandrit Epifanie afirma in aceeasi lucrare intr-un dialog cu un oarecare frate stilist din Grecia despre ascultarea chiar si fata de un Patriarh ratacit:
[quote]
Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să
pomenim?
Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre cei mai mari „...ca să facă
aceasta (pastorația) cu bucurie și nu suspinând”97 este valabil și invers. Adică este valabil și
pentru păstoriți. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstorește,
tot așa există și cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstorește. Lucru fericit ar
fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă numai „cu bucurie”. Dar când
acest lucru nu este posibil, atunci să ne supunem „suspinând”. Iar când spun supunere, nu
înțelegem desigur - departe de aceasta - să încuviințăm orice acțiune a lor și să cugetăm în
toate așa cum cugetă și ei. Nu! Ci înțeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura
cu ei. Ținând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta și ne vom opune. Dacă însă
Biserica nu-i caterisește pe unii ca aceștia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm și să încetăm săi
pomenim.
Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viața veșnică și au
trebuință de multă chibzuință.
[continuare in postul urmator]