.................................................. .....................
ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu
patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al
Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar... aşadar
suntem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii
stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul
Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii... Oare „a pierit judecata de pe pământ”101? Oare s-a
scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că „nici
porţile iadului nu o vor birui”? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă...
Spunând acestea nu intenţionez să justific acrobaţiile patriarhului. Departe de mine un
astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii patriarhi, arhiepiscopi,
mitropolitl episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate
sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi
binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă
continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!
Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare
Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?
Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumnezeu nu poate fi constrâns de hotărârile
oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvinovăţit vinovaţi. (Şi nu
numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe
care oamenii niciodată nu le-au condamnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au
condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele
cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt
recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spune cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? „Cine a cunoscut mintea Domnului, sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la măsura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? Nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de
smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe
urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai
de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmerite:
„Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să
ne depărtăm de acesta!... Acela este integru şi are preoţie. Ce importantă are dacă a fost
caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!”
La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale
Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se
potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI
ecumenic: „De ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce
îndrăzneşti a conduce oşti, fiind pus între ostaşi?” Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe
sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!
Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate
podoabe ale Bisericii Ortodoxe!... Ia pildă de chibzuinţă pe un teolog ortodox renumit şi
mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de Dogmatică
la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea
pustnicească a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editată: „Omul şi Dumnezeul-Om”?
Dacă da, atunci vei mărturisi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale,
scrise cu atâta putere, profunzime de spirit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt
stadiile căderii omenirii: „Adam - Iuda - Papa”. Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a
gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi
trei ucenici de ai lui, clerici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, pomenesc fără teamă
pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai
în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea
reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte
puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simt ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de
profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nuşi
piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a
jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în
Biserica care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne
bată Dumnezeu! Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de
la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care
propovăduieşte în public o învăţătură eretică? Conştiinţa voastră vă spune - bine sau rău - că
toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce
pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al
Florinei?
Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:
a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze
pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două
alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de
hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă
este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să
îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală”
şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei
vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept, nicăieri nu spune că clericii
sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte
despre pedepsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane
spun „să se caterisească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în întregime îndatoririle. Acest
canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă.
Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost
caterisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat
prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic, ci a aşteptat
condamnarea lui de către Sinod.
Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon
nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de
primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii
împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe
episcopul său trebuie să se oprească aici şi să nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu
conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţelesul corect al
canonului.
Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu
fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe frânghie. Atenţie să nu
cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de
încrederea în sine şi de graba nesocotită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi - cine
ştie? - poate va urma după el un om înţelept. Atunci... se va termina cu isteria unionistă şi
aiurelile filopapale...