Iata solutia propusa de Fericitul Serafim Rose in astfel de situatii [cand nu avem un episcop ortodox pe care sa-l pomenim, iar cea mai apropiata biserica de casa noastra este la sute de kilometri departare, cum este cazul Ortodoxiei din America, dar care s-ar potrivi la fel de bine si pentru o Patriarhie Ortodoxa in fruntea careia se gasesc tot mai multi episcopi mai caldicei ce propovaduiesc pe toate drumurile spurcatul ecumenism, chiar IPS Patriarhul BOR fiind unul dintre acestia], cu precizarea ca macar la o luna sa mergem la un preot ortodox cu har, care sa devina parintele nostru duhovnic si la care sa ne spovedim si impartasim:
Citat:
Pustia din spatele casei
Am auzit pre cei ce zic că cu neputință este întru deprinderea vir*tuților a veni, fără depărtare depărtată și fugirea în pustie, și m-am minunat: Cum au voit ei a mărgini întru un loc pre Cel nehotărnicit! Că dacă deprinderea virtuților este așezarea puterilor sufletului întru bunul lor neam cel vechi și împreună-adunarea celor întâi virtuți întru lucrarea carea este după fire - iar acestea nu ne vin din afară, ca niște adaosuri streine, ci întru noi petrec de la zidire, ca o simțire dumnezeiască și înțelegătoare, prin care, după fire, ne miș*căm întru împărăția Cerurilor, care înlăuntrul nostru este, după cu*vântul Domnului - atunci de prisos este nouă pustia, și putem intra în împărăție și fără ea, prin pocăință și toată păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Că și în tot locul stăpânirii Lui poate fi, după dumneze*iescul David: Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul, zice, în tot locul stăpânirii lui (Ps. 102, 22).
(Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete, Suta întâi. 72)
“Deși părinții știau că sihăstria din sălbăticie era locul dat lor de către Dumnezeu pentru a-și lucra mântuirea, nu se așteptau, desigur, ca ori*cine ar fi venit către ei să urmeze același drum. Ei au văzut că cei mai mulți dintre oamenii insuflați de idealul pustiei și de viețile sfinților sihastri erau sor*tiți, datorită împrejurărilor date lor de către Dumnezeu, să-și mântuiască sufle*tul viețuind în lume.
Pustia, așa cum o definea cândva Pr. Serafim, este „liman de scăpare de fur*tunile și îndeletnicirile lumii și locul unor puternice lupte duhovnicești pentru dobândirea Împărăției Cerurilor“. În chip vădit, viața în sălbăticie duce cu strășnicie către aceasta, dar cu adevărat vitală este doar înclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine ca un „exilat”. Această înclinare se poate do*bândi de către creștini în orice împrejurări.
Așa cum am menționat deja, idealul pustiei nu este decât directa continuare istorică a mentalității primilor creștini, nevoiți să se ascundă în catacombe din pricina prigoanei lumii păgâne romane: mentalitatea unei creștinătăți conști*ente, care preschimbă întreaga ființă a omului, îl desparte de cugetul lumii și-l face în stare să fie gata a muri pentru Hristos în orice clipă. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim îl cita adesea, „creștinii au lumea lor, viețuirea lor, și cugetul, și cuvântul, și lucrarea; cu totul alta este viețuirea, și cugetul, și cuvântul, și lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este creștinul, și alta iubitorul lumii acesteia; între unul și celălalt este o prăpastie uriașă“. După ce a gustat cereasca dulceață a prezenței lui Hristos, creștinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta“, de a-și lepăda sinele său căzut, de a intra în „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adică nepătimirea ce ne îngăduie să ne ridicăm deasupra grijilor pământești.
Scriind despre pustnicii din codrii Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arăta că mentalitatea lor „pustnicească” ar trebui împărtășită de către toți cei ce urmează lui Hristos, fie că sunt în sălbăticie sau în lume. „Și totuși glasul Thebaidei Nordului încă ne cheamă“, scria el, „poate nu spre pustie (deși câțiva no*rocoși ar putea fi încă în stare să facă acest lucru, căci încă mai sunt păduri pe pământul lui Dumnezeu), dar măcar spre a păstra vie mireasma pustiei în inima noastră: să locuim cu mintea și cu inima împreună cu acești oameni îngerești, bărbați și femei, avându-i ca adevărați prieteni și vorbind cu ei în rugăciune; să ne ținem totdeauna departe de legăturile și patimile vieții acesteia, chiar când au în centru vreun așezământ sau un întâi-stătător al orânduirii bisericești; să fim înainte de toate cetățeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoințele noastre de creștini, și numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ce a simțit vreodată mireasma pustiei, cu îmbătătoarea ei libertate în Hristos și neclintita statornicie în luptă, nu se va mai mulțumi nicicând cu ceva din această lume, ci va striga mereu împreună cu Apostolul și de Dumnezeu Cuvântătorul Ioan: Vino, Doamne Iisuse. Așa, viu curând (Apoc. 22, 20)”.
Acesta era mesajul propovăduit de părinți în cărțile și în revistele lor și era cât se poate de firesc să fie solicitați să-i ajute și în mod personal pe creștini ca să-l aplice în viața lor. Pe Vladimir Anderson îl ajutaseră deja în această privință. Continuând să țină deschisă librăria ortodoxă la sfârșit de săp*tămână, Vladimir se străduia în mod conștient să ducă în același timp o viață or*todoxă în orășelul Willits. Fiind el însuși cândva un orfan și un copil sărac, și-a dedicat viața ajutorării oamenilor nevoiași. La fel ca atunci când acționau la „Catholic Worker“, el și soția sa Sylvia hrăneau, îmbrăcau și adăposteau pe cei fără casă. Oamenii fără căpătâi se opreau pe la casa lor de pe marginea șoselei, știind că acolo vor găsi întotdeauna o masă bună și un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii întregi, dacă știa că au nevoie de ajutor.
La celelalte lucruri plăcute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adăuga și publicarea de scrieri ortodoxe. Atât Vladimir, cât și Silvia erau iubitori de cărți, petrecându-și multe ceasuri căutând prin biblioteci cărți vechi și neștiute. In căutările lor au descoperit surprinzător de multe traduceri englezești ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multă vreme din librării și aflate acum în pro*prietate publică. Cunoscând prea bine sărăcia de scrieri ortodoxe în limba en*gleză din acea vreme, doreau să retipărească aceste titluri de mult epuizate, ast*fel ca oamenii să se poată folosi de ele. În acest scop ei și-au procurat o tipar*niță, în 1970, Vladimir și fiii săi au publicat primele patru cărți sub numele de Eastern Orthodox Books. În anii următori aveau să publice peste două sute de titluri, între care se aflau atât cărți cât și broșuri. Pr. Serafim îi sfătuia ce mate*riale să publice.Părinții de la Platina au fost solicitați să-l ajute și pe un alt serios căutător de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profe*sor provenit din mediul romano-catolic. Și tot asemeni lui, fusese și el foarte dezamăgit de neașteptatele și arbitrarele schimbări produse în Biserica Romană după Vatican II. In 1966, aflând de la un prieten despre librăria Frăției din San Francisco, se dusese acolo și stătuse de vorbă cu viitorii părinți Serafim și Gherman. Iată ce își amintea câțiva ani mai târziu: „Plecând de la magazin, mă gândeam: Asta chiar e ceva! Acea prăvălioară cu cei doi bărbați de pe altă lume - de modă veche, tari, adevărați - și nu prea interesați de lumea secularizată din jurul lor. Voiam să aflu mai multe despre lumea lor“.
Nu mult după aceea Craig a luat parte la înmormântarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrală, care s-a transformat într-o impunătoare proslăvire a unui sfânt ortodox, i-a lăsat o impresie profundă și de neșters. Avea pe atunci doar douăzeci și doi de ani și în urmă cu un an se însurase cu o romano-catolică de aceeași vârstă.
Apoi Craig s-a întâlnit cu părinții de la Platina în Catedrala din San Fran*cisco în Sâmbăta Mare a anului 1970, cu șase luni înainte de tunderea lor în monahism. Pe atunci Craig și cu soția sa Susan, după multe lupte, hotărâseră în sfârșit să se convertească la Ortodoxie. După Liturghia din Catedrală ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie și l-au informat despre hotărârea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe părinții care veniseră de la sihăstria lor pentru prăznuirea Paștilor și le-a cerut să stea de vorbă cu cei doi. După ce le-au pus o mulțime de întrebări ca să vadă dacă hotărârea lor este serioasă, părinții le-au spus că îl vor informa pe Arhiepiscop despre ei și vor obține blagoslovenia lui ca să fie primiți în Biserică. Ei le-au recomandat să le scrie la mănăstire ca să fie pregătiți pentru a deveni ortodocși. În luna august a aceluiași an Craig, Su*san și fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiți în Biserica Ortodoxă. Craig și-a luat numele de Alexei, după Sf. Alexie Omul lui Dumnezeu.
Înainte cu doi ani, în 1968, Alexei se mutase cu familia sa în Etna (750 de locuitori), lângă granița dintre California și Oregon. în zonă nu numai că nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanță de sute de mile nu se afla nici un creștin ortodox. Devenind ortodocși, familia Young se întreba dacă nu cumva ar trebui să se mute înapoi în regiunea golfului San Francisco, astfel în*cât să aibă parte de o viață de parohie normală. Dar când Alexei le-a scris pă*rinților din Platina despre această preocupare a sa, Pr. Serafim i-a răspuns: „Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraș la țară“.
Alexei a venit prima dată la Schitul Sf. Gherman în septembrie 1970. Pe la jumătatea drumului de urcare, a luat-o în direcție greșită și s-a împotmolit com*plet cu mașina în noroi. Când în sfârșit a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman i-a spus că faptul că s-a împotmolit e un semn bun.
„De ce?“, a întrebat Alexei.
„Fiindcă Ortodoxia este dură; trebuie să te nevoiești pentru ea.”
|
|