[continuarea postului precedent]
Citat:
...Părinții erau curioși să vadă dacă Alexei putea pricepe de ce niște creștini întregi la minte alegeau să trăiască în astfel de condiții „imposibile”, pe un deal plin de șerpi cu clopoței, fără apă, în niște cocioabe cu acoperișul găurit. S-a dovedit însă că Alexei era atras de viața lor de nevoință. Iată ce își amintește el:
Părinții m-au primit cu multă căldură, într-o cameră mare ce slujea drept sa*lon, trapeză și paraclis temporar. Au adus apă rece și felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun și aproape imediat au început să-mi vorbească despre viețile sfinților și ale cuvioșilor stareți - cum obișnuiau întotdeauna cu mine sau cu alți pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumești, în afară de situa*țiile în care era vorba despre cele ce țin de condițiile viețuirii singuratice în săl*băticia codrului. Totul era foarte deosebit și nespus de însuflețitor. Chiar și un începător ca mine putea simți atmosfera de dincolo de lume a schitului… După câteva ceasuri de conversație la prima mea vizită, Pr. Serafim m-a anunțat că vor coborî împreună cu mine la mașină ca să vadă ce se poate face ca să o scoată din noroi. Pe drum a cântat tot felul de cântări și tropare ale unor sfinți ce răsunau blând prin pădure, amestecându-se cu ciripitul păsărilor. Ajunși la mașină, am început să împingem și să tragem icnind din greu, dar mașina nu s-a urnit. Până la urmă a trebuit să mergem în oraș și să telefonăm după un camion pentru remorcat. Pe când așteptam lângă mașină, Pr. Serafim a văzut că eram supărat și îngrijorat pentru mașină. Pe neașteptate, arătând către superbii munți și către pădurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseți? Iar munții de acolo se află aici de atâta vreme și s-ar părea că vor rămâne pe vecie, nu-i așa? Dar nu-i adevărat. Într-o zi chiar și acești munți vor pieri». Era limpede ce vrea să spună: La ce bun să te necăjești pentru problema de o clipă a unei mașini împotmolite, care oricum se va rezolva în scurt timp, când chiar și munții cei atât de trainici se vor risipi într-o zi? Era prima oară dintr-un lung șir de dați când Pr. Serafim îmi transmitea instantaneu propria liniște sufle*tească. M-am simțit îndată împăcat, liniștit, și întreaga mea agitație a fost alun*gată, așa cum avea să se întâmple atât de des în prezența sa în anii ce aveau să vină“.
La a doua vizită, Alexei și-a luat cu sine soția și fiul. Pe când lua ceaiul cu părinții le-a povestit despre nemulțumirea sa ca profesor, despre fap*tul că nu îi plăcea ceea ce li se cere profesorilor moderni să bage în capul copi*ilor. Părinții erau plini de bunăvoință față de această familie bună și conștiin*cioasă. Când au rămas singuri, Pr. Gherman i-a spus Părintelui Serafim: „Îmi plac oamenii ăștia!”
Curând a venit Alexei și le-a spus părinților că ar trebui să plece. „Stai“, a exclamat Pr. Gherman. „Trebuie să vă închinați la icoane înainte de plecare. Mergeți în biserică și așteptați-mă acolo“.
După ce Alexei cu familia au plecat, Pr. Gherman s-a adresat din nou Părin*telui Serafim, întrebându-l: „Ce să le spun?”
„Poartă-te firesc”, a răspuns Pr. Serafim. „Spune-le ceea ce simți“. Pr. Gherman și-a făcut cruce și a intrat în biserică. A cântat „Bucuria tuturor celor scârbiți”, troparul Catedralei Arhiepiscopului Ioan, acompaniat de Alexei și familia sa, care-l învățaseră de pe o casetă audio cu slujba înmormântării Arhiepiscopului.
Uitându-se la vizitatorii săi și neștiind de unde să înceapă, Părintelui Gher*man i-a venit în minte chipul Părintelui Adrian de la Noul Diveievo. A început să vorbească acestei familii despre uimitorul preot căsătorit, povestindu-le cum în toate locurile pe unde l-au dus evenimentele istorice - Kiev, Berlin, Wendmgen, statul New York - în jurul său s-a alcătuit o comunitate strâns unită de mireni ortodocși. Chiar în mijlocul marilor încercări suferite în Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Pr. Adrian fusese în stare să-și recapete pierduta liniște a copilăriei sale ortodoxe, spre a crea condițiile și a dobândi starea sufletească prin care el și oamenii săi să poată duce o viață creștină în plinătatea harului. Obștea sa actuală din statul New York, a spus Pr. Gherman, prospera duhovnicește, fiindcă le insuflase oamenilor o filosofie de viață orto*doxă conștientă. Deși erau în mijlocul lumii, el și turma sa nu erau din lume, ci alcătuiau o insulă de Ortodoxie.
Pr. Gherman a subliniat că inima obștii părintelui Adrian erau slujbele săvârșite zilnic și i-a încurajat pe Alexei și pe Susan să facă la fel. El le-a dat și un model de urmat: din cele opt slujbe din ciclul zilnic, a spus el, ar trebui să facă măcar Ceasul al Nouălea în fiecare zi negreșit.
Alexei a fost foarte mișcat de mesajul părintelui Gherman despre comunită*țile creștine laice. „Este exact lucrul de care aveam nevoie”, a spus el. „Acum am o imagine a felului cum trebuie să trăiesc.”
Întors acasă, la Etna, Alexei a cultivat „pustia” din curtea casei sale. In fiecare seară intra împreună cu familia într-un mic paraclis cu hramul Sfinților Adrian și Natalia, pe care-l amenajaseră în stația de pompare din spatele casei. Acolo ci*teau și cântau Ceasul al Nouălea, la care mai târziu au adăugat și Vecernia.
Având diplomă de ziarist și talent de scriitor, Alexei a început să scrie și câte ceva despre noua sa viață de creștin ortodox. În vara lui 1971 el le-a trimis părinților un scurt articol compus de el, simțindu-se oarecum nesigur și cerându-le părerea.
Ca răspuns, Pr. Serafim i-a scris: „Nu e defel «slavă deșartă și impertinență» să scrii un asemenea articol căci, dacă nu altceva, măcar te ajută să-ți limpe*zești și să-ți dezvolți ideile și sentimentele… Mă gândesc chiar la un loc unde ar fi cel mai bine să fie publicat: într-un ziar numit Orthodox America (America Ortodoxă), care, pe lângă știri ortodoxe, sfaturi și puncte de vedere ortodoxe asupra unor probleme contemporane, să aibă și o secțiune unde convertiții or*todocși și toți copiii «Americii ortodoxe» din diaspora în general să-și împărtă*șească ideile, gândurile și nădejdile. Din nefericire, un astfel de ziar nu există! Dar poate într-o zi va exista“.
(…)
Alexei voia să-și numească noua revistă Nikodemos (Nicodim), după numele sfântului căruia Hristos i-a spus: „De nu se va naște cineva din nou…” Publicat trimestrial, urma să aibă un format simplu, concentrându-se asupra nevoilor laicilor și ale convertiților ortodocși „născuți din nou“.
Pr. Serafim i-a scris Arhiepiscopului Antonie despre periodicul propus cu scopul, scria el, „de a doborî cumva bariera lingvistică și psihologică dintre convertiți și episcopi“. Când Alexei a plănuit să meargă la San Francisco spre a cere blagoslovenia Arhiepiscopului pentru noua sa aventură, Pr. Serafim l-a sfătuit: „Înainte de a te întâlni cu Arhiepiscopul, du-te neapărat la Vlădica loan, cere-i ajutorul și, chiar acolo la mormânt, cere-i să te binecuvânteze, dacă ceea ce faci este plăcut lui Dumnezeu. Dacă Vlădica loan blagoslovește, lucrurile vor merge bine, indiferent ce greutăți vor veni!“
Alexei i-a urmat sfatul și, așa cum avea să-și amintească mai târziu, „Arhie*piscopul Antonie a binecuvântat noul nostru proiect cu mărinimie și chiar cu entuziasm… El mi i-a dat pe părinții Serafim și Gherman drept «călăuze», după cum s-a exprimat”.
Alexei le-a trimis părinților macheta primului număr ca să îl revadă, iar Pr. Serafim i-a trimis o scrisoare amănunțită cu sugestiile sale. Incluzând sugestiile Părintelui Serafim, Alexei a trimis primul număr pe adresele abonaților revistei Cuvântul Ortodox, pe care părinții i le dăduseră spre a-l ajuta să lanseze noul periodic.
Pr. Serafim a fost încântat când a primit prin poștă primul număr. „A încolțit o sămânță“, scria el în Cronica sa, „semănată de viața Vlădicăi Ioan și udată puțin de Frăția noastră. Primul număr este modest, dar se simte limpede faptul că credința e vie și arzătoare. Și ce bucurie să vedem că nu numai că îi pasă cuiva, dar are și curajul să facă ceva! Fie ca Dumnezeu să sporească acest bun început”.
In anii următori, Pr. Serafim l-a ajutat mult pe Alexei, traducând texte orto*doxe, revăzând articolele și purtând o voluminoasă corespondență cu Alexei, în care se străduia să-l îndrume către o cumpătată conștiință ortodoxă.
|
|